joi, 28 februarie 2013

Alea japca est


   Vremuri grele, pâinea scumpă... Uite aşa pentru o felie în plus, am ajuns eu să mă ocup pe lângă altele, de demontarea diverselor maşinării de pe unde le-a părăsit norocul şi trimiterea lor în Românica la firmă. Diferenţa dintre trebuşoara asta onestă şi trimiterea fabricilor întregi la fier vechi este evidentă. Sensul este din afară către ţară, cumpărarea este legală, iar respectivele utilaje sunt folosite în scopul pentru care au fost concepute. În afară de asta eu sunt un simplu pălmaş.
   Diferenţa asta le scapă altora, astfel că m-am confruntat adesea cu atitudini ostile, mergând până la a fi aşteptat la poartă cu furci şi topoare în loc de pâine şi sare. Dar uite că m-am descurcat. La ce războaie de uzură psihologică am purtat, aş merita un premiu pentru diplomaţie. Dacă o să-l primesc, îl donez unui azil de bătrâni. Dacă nu, nu.
   Ultima dată când am executat o astfel de misiune, am primit confirmarea că hoţia şi corupţia sunt calităţi universale. Trimis la o fabrică croată, la dracu în praznic între graniţa slovenă şi ungară, am descoperit cum poţi fura trei companii simultan, fiind plătit de două şi la urmă să primeşti bonus pentru purtare exemplară. Nu dau reţeta exactă decât cu banul jos. Vă spun numai că vă trebuie în afară de ticăloşie şi tupeu la greu, o rezistenţă fizică şi psihică extraordinară. Trebuie să te naşti probabil croat ca să poţi munci cinstit la schimbul 1 şi apoi să furi la schimbul doi şi trei fără să clachezi la stress şi oboseală. Iar la buzunarul de la piept îţi trebuie şi o firmă de pază coruptă.
   Pe timpul zilei paza aia făcea exces de zel cu noi românii, gata de percheziţii la servieta goală, iar noaptea se alătura hoţilor localnici tăind cabluri şi ţevi cu flexul. Nu ştiam ce dracu au croaţii de sunt aşa apatici şi zilnic lipseşte câte unul. Nu pricepeam de ce nu  merge ba un moto stivuitor, ba celălalt, de ce rămânea unul din ele şi electro generatorul fără motorină aproape seară de seară.
   Aproape mi-a căzut falca într-o dimineaţă când am ajuns la locul faptei mult prea devreme faţă de ora anunţată. Mamă, ce spectacol de lumini şi sunet era acolo!
Trăgeau băieţii ca nebunii, de săreau scânteile la cer, nu alta. Culmea culmilor, mergeau ambele grupuri electrogene şi toate moto stivuitoarele. Mi s-au urcat piticii pe creier. Uite băi frate, că ăştia fac exact ca în cântecul lui Smiley. Îmi regulează munca şi bunurile pe banii mei şi cu sculele mele. Eu constituindu-mă în context drept parte vătămată pentru compania de îmi plăteşte salariul.
   Şi atunci, la lumina aparatelor de sudură şi a proiectoarelor, m-a fulgerat o idee. După cinci minute de activitate intensă am plecat fără să mă vadă nimeni. Am revenit la ora stabilită, am trimis băieţii la treabă si i-am luat pe şefii pazei şi ai echipei croate deoparte. Ce le-am spus, ce poze le-am arătat nu mai contează. Cert este că de a doua zi mi-au mers toate utilajele strună, am fost întâmpinat zilnic de feţe zâmbitoare (pişco mati rumunsky!), am fost invitat la berică şi ceva mâncare, o jafeluţă, treburi din astea. La urmă, fără să contorizez, firma şi-a recuperat pe baza unor "piese de rezervă şi consumabile", daunele provocate prin furt, corupţie sau delăsare.
   Dar şi când am venit acasă, am fost întâmpinat ca un adevărat erou. Adică: mi-au fost tăiate bonurile de masă plus banii de transport şi am ieşit gaură la decont pentru că am uns osiile birocratice croate fără să cer chitanţă fiscală. Drept bonus am fost reclamat de colegii de echipă pentru proastă organizare.  Cică nu le-am variat meniul la cină şi s-au îngreţoşat de gastronomia locală. 
   Asta drept mulţumire că le-am aranjat demipensiune la hotel de 4 stele, că au ajuns acasă cu simbria întreagă şi  cu diurna ştirbită doar de câtă bere a băut fiecare.

Morala e valabilă deşi pare învechită:
   Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!
sursa foto

vineri, 22 februarie 2013

Întoarcerea cadavrelor pătrate

   În copilărie eram uşor obsedat de concentrate şi miniaturizare. Sursa obsesiei se afla aproape sigur în noianul de literatură SF cu care îmi umpleam craniul şi în cele câteva filme de gen scăpate miraculos pe sticlă prin ciurul cenzurii comuniste.
Jeleul de amarune din "Vizitatorii" (serialul polonez) era în mintea mea o culme a tehnologiei. De unde era să ştiu că astăzi o să mâncăm de nevoie exact genul ăla de rahat cu apă caldă.
   Obsesia reducerii dimensiunilor reapare când trebuie să plec pe undeva şi îmi văd mormanul de schimburi alături de o minusculă valiză goală. Dacă pentru obiecte de igienă există variante de voiaj, încă nu a inventat nimeni o pereche de pantaloni mici cât blugii lui Ken care să se umfle ca budigăii lui Hulk când tragi de o sfoară. N-a inventat nimeni bocancii de protecţie cu bombeu metalic cât pruna care să se facă mărimea 41 când mi se scoală mâna.
   Surmontând aceste limite dimensionale, reuşesc întotdeauna să îmi fac un bagaj precum găina lui Hagi Tudose, adică mică, negră şi grea. Pardon, uşoară sau suficient de uşoară ca să pot alerga cu ea două ture de stadion fără să crească gazonul pe el cât iarba în savană din transpiraţia mea. Cu bagajul ăla pot călători o lună întreagă fără să arăt sau să miros a prost.
   Şi acum, ca în orice film bun sau rău, apare Ea, femeia. Stai că nu e singură. Este însoţită de două trolere cât şifonierul, un rucsăcel care l-ar putea îngenunchea pe Atlas şi o poşetuţă care i-ar provoca hernie lui King Kong. Păi cum asta măi frate, de unde diferenţa asta? Nu au ele cele mai subţiri dresuri, cei mai mici chiloţi, cele mai scurte şi decoltate rochii şi cei mai fini pantofi din universul cunoscut?! Păi şi atunci de unde frate această anomalie maso-dimensională?
   Răspunsul a venit sub forma unui banal incident de transport. Colegei mele i-au fărâmat turcii bagajul la transfer pe aeroport. Cu ochii în lăcrimi s-a târât la picioarele mele implorând ajutor. Am cedat ca un prost. Cu ochii holbaţi, cu boaşele canafi pe bombeu, am reuşit să târăsc cele două cadavre pătrate până la biroul de lăcrămaţii.
   -Ia să vedem ce avem noi aici, a mustăcit domnul amabil de la birou. Dar ce aveţi inăuntru, chinezi feliaţi, s-a strambat el încercând să ridice magaoaia pe birou. Pentru ca nu a reuşit s-a aplecat şi a tras brusc de fermoar. Mişcare greşită. Ca un rechin spintecat pe burta, valiza şi-a vărsat maţele peste imprudent..
   Muică mare, cu ce băgase femeia înăuntru, deschideai butic, alimentară, magazin electro şi unul mic de fero-metale! La prima strigare am zărit: patru şampoane, patru geluri de duş, două săpunuri, trei creme, doi bureti, sare de baie, mască de noapte, mască de zi, tampoane de zi şi de noapte, lampă-ventilator de uscat unghii, distanţiere de degete, cleşte de belit pleoapa, maşina de jumulit blana de pe picioare, maşina de raşchetat călcâie, drot de încreţit părul, placă de îndreptat părul (wtf?!), feon, fier de călcat, trusă de machiat, trusa de demachiat, trusă de decopitat, trusă de dormit (da, există!). Şi asta nu era tot. Cum a mişcat un pic omul de ea, din cutia Pandorei s-au împrăştiat pe podea: maldăre de rochii, blugi, chiloţi, dresuri, pantofi cu toc, pantofi fără toc, adidaşi, balerini, cizme cu toc, cu toculeţ şi fără, cămăşi de noapte, botoşi, mărgele, inele. La urmă, roz şi vesel foc, un dildo. Domniţa îl culege repede şi se preface că vrea să îl arunce la coş.
   -Cred că nu mai am nevoie de ăsta, că am auzit că în Croţia barbaţii sunt dotaţi, înalţi şi libertini, a făcut ea cu ochiul. 
   -Eu sunt turc, a zis omuleţul. Spuneţi-mi valoare valizei, unde să vă contactăm, bla bla. Dacă doriţi despăgubire pe loc trebuie sa ne lăsaţi valiza distrusa.
   -Ce face!? Alo domnu' haideţi să avem rezon, cum vrei să plece fomeia cu ţoalele de aici dacă tu îi iei valiza?
   -Să le puie în aia bună, zice Mr. Turchişairleins cu mult aplomb! Şi cât face domnişoara treaba asta, noi mergem la o cafeluţă, a făcut el cu ochiul. Humm, oare se poate să laşi o domniţă la ananghie? Nu se poate.
   Ca un ingenior ce sunt, am reuşit să înghesui în singura valiză zdravănă ceea ce era iniţial distribuit în două. Mi-a reuşit o super concentrare şi miniaturizare, să moară ăia din Star Trek de oftică. Impresionat de talentul meu, Mr. Turchişăirleins a oferit despăgubire 50 de euro în loc de 30 cât făcea chinezăria. Ce nu mi-a reuşit, a fost mutarea valizei din birou pe hol. Am chemat hamalul cu carucior, am încărcat-o în maşină cu opinteli şi am pornit către hotel. În maşină femeia nu mai tăcea.
    -Vai cât de amabil fost domnul ăla, zicea ea în timp ce clipocea din gene. Ce drăguţ era, cum mi-a oferit el loc şi o revistă la birou şi mi-a dat mai mulţi bani decât trebuia. Dar nu înţeleg deloc, de ce nu mi-a cerut numărul de telefon, dar mi l-a cerut pe al tău. Tu ce zici?
   -Răspunsul e Bergenbier, păpuşă!