luni, 30 ianuarie 2012

Românul e u


  Ajunge cu lamentarea. Destul cu jelitul. Punem punct grijilor. La coş cu incertitudinile. Dacă tot suntem un popor care se hrăneşte cu basme şi manele, măcar să ne integrăm peisajului şi să prindem mesajul cel mai optimist din ele. Mă alătur pe această cale campaniei ăleia (nu jtiu cum o cheamă mâncaţi-aş tu p-a mea!) de ne laudă pe goagle.
  Românul e Dăştept
  Românul e Frumops
  Românul e Blogat
  Românul e u
Adicătelea μ. Carevasăzică micro care se scrie mic.ro sau mic-ro. Deci românul e mic rău, e micronic, e gol, e vraişte. Mioritic, românul e pe ducă... 

PS:  Textul din poză este imprimat pe tricoul unui salahor. Ar fi fost prea fină ironia să pun poza completă. Omul are o clasă în plus faţă de tren, seamănă cu un portret făcut de Picasso mahmur după ce a pilit absint cu Van Gogh şi locuieşte într-o casă din chirpici cu o singură cameră. Omul are un câine. Iar câinele n-are nici o vină.

joi, 26 ianuarie 2012

Buzăul sub asediul zăpezii

Stare de asediu. La asta este supus Buzăul din partea zăpezii şi viscolului. În sfarşit ştirile Realitatea Tv se apropie de situaţia din teren. Sau invers. Nu glumesc deloc. Stând comod în faţa televizorului este uşor să crezi că exagerez. Ai mers la supermarket sau la muncă şi probabil n-ai văzut nimic de speriat. Centrul Buzăului este curat ca un boboc, bine ras cu lama, dat cu nisip şi stropit cu soluţie salină. Chiar sunt mândru de cei care s-au ocupat de deszăpezire. În oraş iarna arată frumos şi paşnic. Păi şi atunci de ce să nu dăm o fuga la Focşani, Brăila sau Slobozia? Cum să nu putem merge la Bucureşti? La fel mă miram şi eu ieri. Deşi alesesem iniţial trenul m-am răzgândit în ultimul moment şi m-am urcat în microbuz, direcţia Rm Sărat. Până pe la Poşta Câlnău lucrurile mi s-au etalat în adevărata lor culoare. Alb, alb şi iarăş alb. Odată ce am depăşit adăpostul ultimilor case a început adevăratul coşmar. Viscolul atingea cam 100 km pe oră. Pentru prima dată în viaţă mi-am dorit să fie aglomerat, ca sa fie maşina mai grea. Şoferul a oprit căldura pentru că geamurile se tot abureau iar ştergătoarele îngheţaseră şi nu mai erau eficiente. S-au stins şi ultimile plafoniere. Voluntar. Afară nu se vedea aproape nimic prin geamurile acoperite de chiciură. După ce am depăşit cu greu criminala curbă de la Crucea Comisoaiei, loc cu reputaţie nefastă deloc înflorită, s-a lăsat liniştea în maşină. Nu mai vorbea nimeni la telefon, nu mai făcea nimeni bancuri. Afară ca o o haită de o mie de lupi urla crivăţul. În faţa noastră a apărut un blocaj. O maşină mică în şanţ iar pe sensul de mers un papuc încerca să-i ofere probabil ajutor. Mult mai în faţă în câmp o cisternă părea o balenă eşuată. Ăla a fost momentul când şoferul nostru s-a pierdut cu firea. A încetinit, apoi a oprit. Nu ştiu cât am stat acolo aşteptând nu ştim ce. Apoi a început să îngaime: “Eu acum stau sau merg?! Nu văd, nu mai vad nimic. Sunt în şanţ? Ăia din faţă merg sau stau? Merg în paralel?”. În spate nu mai sufla nimeni. Tensiunea făcea atmosfera vâscoasă. După o vreme a repetat aproximativ acelaş lucru. Omul era total dezorientat. Pierdut în viscol. Eu mă simţeam la fel. După încă cinci minute ne-a rugat pe unul din noi să trecem în faţă să-l ghidăm. Situaţia văzută de lângă şofer era mai oribilă. Şoseaua nu se distingea unde începe şi unde se termină. Pe deasupra ei curgea, clocotea o perdea orizontală de zăpadă spulberată care semăna cu apele unui fluviu învolburat. De dedesupt se zărea rareori ceva care la prima impresie era asfaltul şi care de fapt era un strat compact de gheaţă. Părea neagră ca sticla vulcanică. Ori de câte ori trecea o maşină din sens opus lumina farurilor tranforma priveliştea în fum. Nu se mai vedea altceva în afară de dansul fulgilor de nea devenit horă a ielelor. Ca să scurtez povestea, cei 30 de km care despart cele două oraşe au fost parcurşi în 2 ore. Când am ajuns la destinaţie mi-am scos chiloţii din cur cu patentul. Diferenţă radicală, Rîmnicu Sărat era ghemuit tot sub troiene. În concluzie, dacă nu vi s-a făcut de degerat în câmp, sunat la 112 sau de înoptat în maşină staţi cuminţi pe cur acasă. Ieşiti să vă bateţi cu bulgări, să vă daţi cu sania, orice numai să nu porniţi cu maşina la drum! Pentru cazuri serioase există trenuri care culmea culmilor circulă conform orarului!

miercuri, 25 ianuarie 2012

Constituţionalitatea câinilor vagabonzi

Curtea Constituţională a decis că Legea privind comasarea alegerilor este neconstituţională. Poate nu vi se pare că această decizie este greşită. Poate credeţi că această instituţie chiar gândeşte şi este imparţială. Ţeapa ta prietene! Curtea Constituţională este de fapt Ograda de Abureală. Acum două săptămâni Curtea formată din aceiaş adunătura de moşi scrobiţi la cur a declarat neconstituţională Legea eutanasierii maidanezilor. Tare îmi este teamă că fiecare târtan din ăsta cu robă are acasă câte o babă mare şefă de ONG pro lătrători. Aşa se explică aberaţiile emise de această Curte referitor la constituţionalitatea câinilor vagabonzi. Cică javrele sunt fiinţe care fac parte din natura cu care omul trebuie să fie în armonie. Căcat cu perje în limbaj de lingură cofrată în beton. Fraze sforăitoare ce însoţesc al Curţii Iraţionale somn. De ce puii mei nu declară ăştia neconstituţională vânătoarea în care într-o singură zi sunt împuşcaţi 700 de mistreţi? Ăia nu mai fac parte din natură, nu? Aha, este vorba de bani! Cineva a plătit să împuşte mistreţi. Mistreţii erau proprietatea altcuiva...Păi stai vere. Hai să facem aşa. Gândeşte-te că plătesc şi eu ca să împuşc câini. Sau pe cineva să o faca. Dar stai putin, cred că am facut-o deja. Am plătit şi plătesc pentru asta. Plătesc taxe, impozite, salubritate, chirii, taxe de drum. Să se considere deci câinii proprietatea oraşului, deci a primăriei. Primăria primeşte bănuţi de la mine. Iar eu vreau ca primăria să eutanasieze câinii. Este constituţional, nu?! Este o laie. Constituţional este ce zice Curtea lui Moş Teacă. Să vă fie clar gherţoilor că dacă vreţi o viaţă fără câini vagabonzi trebuie să emigraţi înt-o ţară civilizată. Aidi pa şi ne vedem la vot, vot, vot...

marți, 24 ianuarie 2012

Marţea nu sunt cuminte - 9

E(o)roare de sistem
Episodul (chi)X. Undeva într-o placă foarte fostă integrată...piesele merg la limita. Vechi disensiuni între piesele suprasolicitate şi procesorul sistemului degenearează în conflict pe placa de bază. Rebeliunea se revarsă pe magistrala centrală. Totul funcţionează inerţial, paradoxal, în ciuda unui evident Sistem Fail...

luni, 23 ianuarie 2012

vineri, 20 ianuarie 2012

Hedonism vă rog şi de rest procrastinare!

Ce am putea noi doi să facem în acest weekend scurt? Păi ia să vedem. Să ne consultăm. Nu, nu o să deschidem calculatorul, nici "7 Seri". Poate eu două beri. Eu o să mă ameţesc iar tu o să-mi sprijini capul. Am să-ţi cânt iar tu o să mă plăteşti ca să tac. Cu un sărut. Sâmbătă o să mă tund. Am să te împing în pat şi patul îţi va părea rotund.
Am putea merge la un vin fiert la Mădă. Am putea de asemenea să o răpim de acasă şi să o băgăm la întunericeală, adică într-o sală de cinema. Sau să ne răpeasca ea pe noi. Sau nu. Am putea asculta Today a lui Yael Naim în buclă până la culcare. Am putea sta în casă toată ziua la Tv, să facem floricele, spume în cadă şi urme de ulei în pat după masaj. Am putea merge la “fetele alea” să bem un ceai şi să jucăm o carte. În fine, dacă plictiseala ar fi aşa greu de îndurat am putea merge în Piaţa Universitaţii să ne jucăm de-a revoluţia cu jandarmii. Sau am putea să continuăm de unde am ramas. Vin, muzică, film, floricele, spume, ulei. Adâncituri în pat. Sau nimic din toate astea până duminică. Sau mai bine peste două săptămâni. Vedem noi. Hedonism vă rog, hedonism. Şi de rest procrastinare.

miercuri, 18 ianuarie 2012

Ştirile ProTV s-au căcat o băşină

Ştirile ProTv sunt celebre de la apariţia postului pentru titlurile extraordinare urmate de ştiri aproape lipsite de conţinut. Iată un exemplu minor dar proaspăt:
“Google joacă murdar în războiul cu Facebook. Greşeală pentru care Mark Zuckerberg plăteşte scump”. Tare titlul, recunosc.
Dar ce conţine ştirea? Păi zice că motorul Google oferă ca prim răspus la căutarea cuvântului “Facebook” taman contul de Google+ a lui Zuckerberg. Waw, amazing fă! Şi ce dacă? Aşa, şi? Unde ne arată ce, cât şi de ce plăteşte Zuckerberg chestia asta?! Nicăieri în ştirea asta. Cred eu că ăluia i se cam rupe. Fâss, fâss...
Cum spuneam. Ştiriştii Pro aşa de tare se screm la titlu, că nu le mai rămane nimic relevant pentru articol. De aici dilema. La faza asta, Ştirile ProTV s-au căcat o băşină sau s-au băşit un căcat?!

luni, 16 ianuarie 2012

În curul gol la Polul Nord

Bulă lucra la staţia arctică împreuna cu Iţic. După doi ani lui Bulă a început să i se pară interesant curul lui Iţic. După trei ani îl sorbea din priviri. După patru bălea după el. Dar degeaba se agita el ca cioara în laţ, că Iţic era un tip religios şi însurat cu Rachela o bomboană de fată. Bulă turba, făcea apropouri, arunca săpunuri la duş, dar nimic.
Într-o zi, ajunge atât de disperat încât se duce direct la Iţic şi îi spune pe faţă:
- Prietene ai un cur superb şi eu sunt stătut, mor dacă nu ţi-o trag măcar o dată. Uite, dacă mă laşi, o singură dată, doar odată scurt de tot să ţi-o pun la zerou, îţi dau 1000 de euro!
Iţic îl refuză fără să clipească.
Bulă insistent îi face lu' asta capul mare, că nu e mare lucru, că totul o să se termine iute, că e foarte statut şi probabil o să-şi dea drumul repede. Apoi îi descrie cam care ar fi procedura.
- Colegu' eu o să stau în spatele tău şi arunc banii pe podea. Cât te apleci tu să-i iei şi cât te-ai ridicat, eu ţi-o pun scurt cât stai aplecat şi în două momente am terminat treaba.
Stă Iţic şi se gândeşte o clipa, după care cere răgaz să o sune pe Rachela. Evreica cum aude de bani, îi şi străfulgerează neuronul o idee:
- Băi Iţic zii că se face dar numai dacă îţi da 2000 de euro. Cum îi aruncă tu ridici fulgerator banii de jos, de n-o să aiba prostul timp nici măcar să-şi dea chilotii jos. Să nu-mi zici că umblaţi în curul gol la Polul Nord
Iţic râde, îşi freacă palmele şi îi spune lui Bulă că acceptă propunerea.
Dupa jumătate de zi, Rachela începe să-şi facă griji, nemaiprimind nici o veste de la şotul ei. La un moment dat, nu mai rezista şi îl suna să intrebe ce s-a întâmplat. Şi sună şi sună...Într-un final Iţic răspunde, gâfâind şi printre gemete îi spune:
- Nenorocitul a folosit monede...

Morala:
Orice propunere trebuie analizată pro...fund, înainte de a bate laba si de a te trezi cu sula în cur.

De ce iubim picioarele


Ce o fi aşa de special la membrele noastre inferioare?! De ce îndrăgostiţii îşi depun unul altuia lumea la picioare? De ce perverşii ling degete, supuşii sărută labe şi poeţii glezne? De ce dau invidioşii la gioale? De ce frâng torţionarii ţurloaie?
Ce minune şi ce secret există acolo unde praful este strivit sub pielea cu ciuperci sau putregai?
De ce iubim picioarele? Pentru că avem puţine! Pierderea unuia este teribilă, pierderea ambelor - îngrozitoare, catastrofală. Iubim şi idolatrizăm picioarele pentru că sunt simbolul verticalităţii noastre. De am fi avut patru am fi rămas aninaţi în copaci, iar de n-am fi avut nici unul am fi fost râme. Aceste două picioare ne dau iluzia de a fi infrânt gravitaţia. Cu tălpile în glod şi ochii la stele. Picioarele ne dau aere de zei. Hai că v-am plictisit destul, pupa-v-aş rotula! Să aveţi o zi frumoasă şi de v-a mers rău anul trecut, vă urez ca în 2012 să vă puneţi pe picioare!

sâmbătă, 14 ianuarie 2012

Cu MD în parc


MD este o prietenă apărută prin 2008 în viaţa mea. Mi-a fost multă vreme ţinta ocazională a vizitelor când nu aveam altceva mai bun de făcut. Îmi cer iertare aici faţă de ea, deşi sunt mai mult decât convins că m-a înţeles şi iertat demult. Lăsând faza asta jenanta la o parte vă jur că fata este savuroasă în poveşti prin viu grai, dar cand vine vorba de scris tace ca un elev chiulangiu scos la tablă. Dacă MD ar vorbi pe o scenă, multă lume ar ajunge la chiropractician să i se pună fălcile la loc.
Într-o zi o sun să mergem în parc. Bineînţeles a zis că vine, numai să se spele pe cap. Se spală fata asta aşa des pe cap, că mă mir ca n-a rămas cheală. In fine. Ne-am strâns noi de-o ciorbă şi am dat ture la parcul Titan până ne-a venit acru în...scuzati, gură. Cu maşinile. Am găsit greu pe o stradă lăturalnica două locuri unde Gogul si-a plantat bombiţa iar MD şi-a lipit bombonica. Victorioşi am luat la tocit aleile parcului. Parcă tot Bucureştiul căutase umbra numai acolo. Ne plimbăm noi, căscăm gura până ne aprinde bine căldura. În faţa chioşcului de îngheţată negociem arome, număr de cupe, găletuşe, cornete, liguriţe. Deodată realizez că ea nu participă la haosul general preocupată să sece o sticlă de apă.
- Fată, te vad încinsă, tu nu vrei ingheţată?
- Nu mi se arată!
- Ce, cum? Adică... fac eu... îţi iau...
- Radu?!
- Îmmmî?
- Fă fraze băiatule, fă fraze! Şi nu, nu vrau îngheţată!
Asta este MD, te lasă fără replică taman când ţi se pare că ai oratoria în buzunarul de la piept. Dacă nu mă ceartă după postarea asta, o să mai auziţi de ea.

vineri, 13 ianuarie 2012

Un ac înfipt în curul presei


Pentru a deveni celebru în Romania nu-ţi trebuie decât abonament RATB şi un bold. Un oarecare nene care a înţepat o tanti în cur cu acul în tramvai, a ajuns subiect de senzaţie. Da, ştiu ce bombăniţi voi acolo... Mucegaiu' ăsta le umflă sau le minimizează importanţa după cum are chef. Şi ce, voi nu faceţi la fel? Uite de exemplu în cazul ăsta mirarea mea are un suport perfect. Presa este o vacă ce muge disperată. Iată de exemplu ce face adevarul.ro cu cazul bărzăunelui amator de înţepat albinuţe. Cere cititorilor să-i confere detalii despre nenea cu boldul după ce acesta a fost deja identificat şi arestat de poliţie. Caz de frustrare maniaco-depresivă mai grav, spun eu, decât mania ăstuia de a înţepa gagici cu acul. Şi totodată este incă un exemplu de lene cronică şi lipsă de interes real în practicarea meseriei de jurnalist. Meseria asta se află pe cale de extincţie. Păi cum naiba să nu. Cum să-şi mişte nenea ziaristul fizicul ca să caute pe teren ceva? Ne...El stă pe facebook şi aşteaptă să-i dea fraierii detalii picante. De ce dracu să transpire cu camera foto de gât, cu pixul şi agenda în mâna, când îl are pe Google la degetul mic? Ăsta ar fi jurnalism cetăţenesc, crede Adevarul. Eu cred altceva. Cred că meseria de ziarist împreună cu ziarele zac pe patul de moarte. Se pot duce la somnul etern împăcate, că are cine le sufla în lumânare. De mâine blogurile şi reţelele de socializare vor fi sursele de ştiri, informaţii şi distracţie. Greşesc?!

joi, 12 ianuarie 2012

Ultima spaghetă


Am intrat în anul 2012, după unii pesimişti ultimul de la facerea lumii. N-ar trebui deci să-mi fac planuri. Dar eu nu şi nu. Purtat de forţa obişnuinţei în noaptea dintre ani mi-am făcut promisiuni multe, mai mari şi mai mărunte de schimbare în bine, viaţă sănătoasă meditaţie şi cumpătare. Şi iată că am început să mă ţin de ele. De exemplu mi-am propus să renunţ la bere. Aseară am făcut-o. După a şasea am renunţat la bere şi mi-am luat un gin. Mi-am propus să slăbesc, mai exact să dau burta jos. După două zile de chirăială a maţelor care se sfâşiau între ele pe o felie de măr am simţit că o să lesin. De 5 zile mănânc întruna spaghete cu diverse variante de sos. Am auzit că asta se numeşte "trişarea dietei" şi că este buna la accelerarea metabolismul. Adevărul este că am observat asta, că ma trece burta mai des si mai repede. Deci sosul de spaghete funcţioneşte. Activ în interior umple buda de nămol. Plus că şi mişcare fac. Da. Când ies de la birou merg o staţie pe jos înainte să urc în autobuz. Îmi face bine şi am şi timp să-mi tihnească ţigarea. La fel dimineaţa, merg o staţie în întâmpinarea autobuzului ca să slabesc. Unde mai pui că la staţia aia se urcă mai puţină lume decât din staţia din faţa casei şi găsesc loc fără să mă poşeteze vro babă.
Sunt plin de optimism şi încredere. Anul ăsta o să devin zvelt ca un cerb, că doar n-o să mă prindă sfârşitul lumii cu burdihanul cât butia, ficatul cât putina şi capul cât baniţa.
În caz de sfârşit de lume o să dau colţul graţios, delicios, glorios. Dar frate, efortul ăsta mă ucide! Nimeni nu mi-a zis că mersul pe jos poate fi atât de obositor şi că atunci când te abţii te doare mai tare decât atunci când nu te abţii deloc. La dracu. Devin belicos mă aşez pe o bancă şi-mi aprind o tigare. Fumez tacticos. De mâine mă las. Clar, de mâine renunţ la spaghete!

miercuri, 11 ianuarie 2012

Bani de dat la buci

Mediafax a preluat sec (ei ştiu de unde) ştirea că un englez a descoperit o monedă romană ciudată pe malurile Tamisei. Moneda prezintă un număr roman pe o faţă şi pe revers un act sexual.
Vai ce surpriză, la Londra s-a descoperit o monedă romană utilizată la cumpărat sex! Mare brânză. Nu moneda este ciudată ci locul şi mai ales apetitul romanilor pentru britani. Ţinând cont că este prima monedă de acest fel descoperita pe insulă, cred că a ajuns acolo din întamplare şi nu or să mai găseasca altele.
Nu de alta dar legionarii romani aveau gusturi în materie de sex. Şi aveau monezi pentru asta, chiar mai bune decât (proastă comparaţie) bonurile noastre de masă. Moneda era destul de micuţă ca dimensiuni şi se numea sprintia.
Sprintia era special emisă pentru a uşura cumpărarea şi vânzarea de sex întrun imperiu în care prostituţia era bine legiferată şi taxată de stat. Cum prostituatele şi prostituaţii erau luaţi cu japca din cele mai exotice margini ale imperiului, legionarul bine afumat cu mied sau vin nu le putea explica ce poziţie preferă (janes romanes sclavule?). Aşa că pe o faţă a monedei era poziţia iar pe cealaltă numărul de monezi ce trebuiau plătite pentru o partidă în postura respectivă. Sau poate sprintiile erau jetoane.
Romanii n-aveau tv, internet şi multiplex. Romanii aveau talent - făceau poduri şi mult sex. Ceea ce înseamnă că monedele alea nu erau deloc rare şi nici sărace în poziţii.
Să facem o mică excursie prin preferinţele sexuale ale strămoşilor noştri (ăia de cred că se trag numai din daci sunt rugaţi să părăseasca pagina).
Cu o singură monedă se plătea bănuiesc în mod uzual poziţia misionarului. După cum observaţi în pozele de mai jos orice poziţie pe la spate în care ăla de transpira era clientul, gen capra sau lingura, costa între 3 şi 6 monezi, excepţie prestaţiile homo care costau 12. Scumpă bulangeala la romani, nu?! Penetrările laterale în funcţie de dificultate variau între 4 şi 5 monezi. Poziţiile mai speciale în care clientul putea sparge seminţe stând pe spate în timp ce curva se chinuia să parcheze şareta cu spatele în carul roman intrau la categoria lux şi costau 13 sprintii. O muie bine făcută (felatium in integrum) era cam 7 coco, iar un umeri craci 12.
Se preţuia şi se nota cu 10 o labă artistică la 1 - 2 mâini în funcţie de câte îi mai ramăseseră sclavei prin mila stăpânului plătitor de taxe. Am zărit şi un 14 dar n-am văzut reversul medaliei. Vă las pe voi să fantazaţi dacă reprezenta plata pentru sex în 3 - 4 sau pentru chestii BDSM.
Bonus pentru iubitorii de animale, se pare că existau monezi şi pentru asta. Erau pentru monta animalelor, sau plăteau plăceri zoofile?! Nero ştie.
Şi încă un bonus pentru fanii “robotzi". Sula zburătoare din fier cu luminiţe exista încă de pe vremea romanilor numai ca era din bronz, în loc de motor avea aripioare şi mirosea a lumânare.
O ultimă chestie. Se zice că moneda găsita la Londra are numarul 14 pe verso la poziţia misionarului! Ăsta da şoc. Înseamnă ca era vreo ediţie limitată specială pentru britanici aflaţi şi astăzi în topul bărbaţilor cu cele mai mari penisuri din lume. Cum funcţia creează organul, gagicile lor trebuie că au în loc de păsărică ditamai acvila imperială. Aquila non capit muscas (sic). Treabă riscantă să te dai la ele, că... Uite legionarul, nu e legionarul! Ipoteza numărul doi: poziţia misionarului, aia de-ţi sufla sprintii la greu, era gay!




sursa foto

luni, 9 ianuarie 2012

România - căruţa cu oglinzi

Sunteţi sătui de scenarii pesimiste, de autoironii naţionale, de scârba politică, de greaţa publicistică si de falsa etică sociala? V-aţi săturat să vi se spună că o ducem rău, că trebuie să strângem cureaua, să concediem căţeaua, să evităm carnea grasă, şliboviţa şi maneaua? Iată că televiziunile şi presa se străduie să vă înveselească. De la sfârşitul lui decembrie tot dau ştiri care dacă nu ne pun în prim plan cu nişte realizări mirobolante, ne mângâie pe creştet ca pe nişte copii cretini. Băieţi buni românii ăştia, dar chiar aşa? Uite că eu nu cred. Mă roade stomacul, mă strânge bocancul şi nu pot să tac. Este greu să mă abţin, când în contra curent cu recentele opinii optimiste din media eu simt că treburile sunt în continuare proaste. În jurul meu nu sesizez nici o îmbunătăţire, nu văd nimic spectaculos, nu aud de la cei apropiaţi că le-ar merge mai bine. Este adevărat că unii se dau cu curul de pământ pentru orice fleac şi se văicaresc ca un cor de vădane şcolite la Tel Aviv. Totuşi treaba în tara asta pute. Degeaba se pune hârtie în moţul unui căcat, că mirosul se strecoară pe dedesupt. De aia strâmb din nas. Pentru că bănui totul a fi un joc de imagini, un cor de vorbe, un joc de iţe. Este un fel meşă pe un păr rărit, o mască suprapusă peste o faţă mâncată de cangrenă. Aşa cred eu. Cred că România nu s-a schimbat în esenţă şi că nu merge mai bine sau mai repede. România nu s-a transformat din căruţa trasă de boi în Mercedes de n-şpe mii de cai putere.
România este în continuare o căruţă peste care o mâna de artizani nemernici au lipit oglinzi ca să pară că ar fi de diamant. În căruţă, aceiaşi actori cabotini îşi schimbă roluri, umori şi măşti între ei. Este o continuă împerechere în familie, o cosangvinitate care naşte actori din ce în ce mai mici şi mai pociţi. De asta îi avem pe Boc cel mic şi pe micul Titulescu. Şi dacă estetic putem admite kitschiul ca artă, fizic nu avem cum să ne minţim că o căruţă, fie ea îmbrăcată în aur, se v-a mişca mai repede decât un Fiat crizat. O fi ea Italia o maşină cu probleme dar măcar are motor şi recent şi-a schimbat şoferii. La căruţa de oglinzi a României sunt aceiaşi birjari şi din ce în ce mai puţini boi care trag. Ăi mai rapizi împing deja la Fiat.

duminică, 8 ianuarie 2012

Îngerul tatuat cu demoni – Luc Arbogast

De n-am fi avut suflet, ni l-ar fi creat muzica.
Emil Cioran

Dacă ai norocul să călătoreşti prin Franţa, s-ar putea ca undeva, în faţa vreunei catedrale să auzi cântând o voce cristalină. Cu gandul la ale tale sau mai degabă, mult mai probabil la ale altora, ajuns în mijlocul mulţimii de spectatori este posibil să ai un mic şoc. Dacă dai cu ochii de un tip masiv, ras în cap şi tatuat pe braţe, spate şi piept, nu căuta în jur vreo soprană, deşi omul poartă ceva ce seamănă a rochie. Ai găsit sursa. În faţa ta se află Luc Arbogast artist al străzii, posesorul unei frumoase voci de contra-tenor. Ah ai mai auzit contra-tenori şi nu este nimic nou în asta?! Poate, dar ce n-ai auzit tu până azi este muzica lui specială. Inspirat din muzica medievală a secolelor VIII-XVI cu ceva incluziuni de muzică Gregoriană şi rearanjat în maniera proprie, întregul său repertoriu este impregnat de misticism şi melancolie. Ca să-ti fie visarea la vremuri vechi cât mai lină, omul interpretează piesele în latină, franceză, germană si în occitan - un amestec de franceză şi germană medievală. Născut la Strasbourg din tată german şi mamă franţuzoaică, Luc a învăţat singur muzică. De cântat serios afirmă că s-a apucat pe la 21 de ani. Sau poate n-a învăţat nimic, nu cântă si de fapt s-a născut cu muzica în el? Poate de asta pare că el doar deschide gura, iar muzica izbucneşte din el înfară. Cine ştie, poate soţia lui Melusina care uneori îl acompaniază la flaut în timp ce el cântă la bouzouki irlandeză.
O să stai şi o să asculţi, o să te amuzi şi o te miri. Iar asculti şi iar te miri. Cum oare este posibil ca o voce atât de pură, de vibrantă, să iasă din motociclistul ăsta mătăhălos cu ochi de Husky? Cum poate cineva să cânte Ave Maria având demoni tatuaţi pe piept şi spate plus simboluri păgâne pe braţe până aproape de umeri?!
Uite că poate. Iar tu o să asculţi vrăjit pe bună dreptate. Muzica lui este ceva între balsam şi drog. Un sfat prietene: când pleci de acolo, nu uita să-i cumperi CD-ul. Costă ceva mai mult decat nişte magneti de frigider. Sigur merită. Mai târziu va fi dificil să faci rost de unul chiar dacă le scrii colaboratorilor artistului, Rodolphe şi Caroline pe adresa de e-mail centaures@live.fr. Toate cele patru albume ale sale sunt producţie proprie şi nu se comercializează în magazine.
Ei, ajunge cu vorba. Lume, lume, ascultă demonul cu voce de înger,
Luc Arbogast!