luni, 24 decembrie 2012

MD la magazinul de bărbaţi


   Ieri mă sună MD. Era în mall, la magazinul de bărbaţi, că erau oferte. Bărbaţii se terminaseră aşa că s-a apucat de cumpărat şosete şi cică să-i mai spun odată cât suport la labă şi dacă am alergie la caşmir.
   După ce ne-am certat pe texturi si culori, am trecut la dimensiuni. La culori a câştigat ea, cu replica: Radule, griurile nu sunt culori! La dimensiuni am cîştigat io. Adica  i-am spus: draga mea, dacă tot îmi iei şosete colorate în nşpe mii de nuanţe, ia-le lungi până la subsiori şi dacă nu mi se potrivesc în picioare, le folosesc ca fular de sărbători! Sau ia-mi şi nişte jartiere ori bretele pentru şoseţi, cum purtau gangsterii americani prin 1932. A tăcut femeea, să nu se certe cu nebunul. Azi imi zice:
   Ştii ca te-am sunat ieri de la şosete... Ca să-i fac unuia loc, mă apropii de stand, adun ce-am de adunat, le leg una de alta, le fac cârnat să un le pierd si plec, ţanţoşă, prin magazin. Bag de seamă că se cam uita lumea la mine, da' îmi ziceam "Mădălino, eşti dilie... ţi se pare!".
   Mai iau cîte ceva ceva, apoi într-un târziu merg la cabina de probă şi mă văd în oglindă. Pe burta  mea era un sticker mare: "şosete bărbaţi XX lei".
   Se lipise nemernica de tricou! Nimeni nu mi-a zis că am preţ de burtă, ori au crezut că la magazinul de bărbaţi, preţurile se pun din burtă, de către femei!
   Luviu, MD!
sursa foto

duminică, 23 decembrie 2012

Dau tot atât bine cât primesc


Nu vreau să citesc printre rânduri
Ştiu ce e bun, ce sunt bunele gânduri
Ştiu ce mă face bine să simt 
Nu vreau conflicte fără sfârşit
 
Şi ştiu ceea ce este drept
Ştiu precis ce este corect 
Şi mai ştiu ce este greşit
Ştiu exact ce este greşit
 
Dau tot atât bine cât primesc
Dau tot atât bine cât găsesc

Ştiu timpul când e, să înclin capul supus
Ştiu că răspunsul bun e cel niciodată spus
Şi cu nici un decret n-ai să mă forţezi
Să devin altul decât cel ce-l vezi

Şi ştiu ceea ce este drept
Ştiu precis ce este corect 
Şi mai ştiu ce este greşit
Ştiu exact ce este greşit

Dau atât bine cât primesc
Dau tot atât bine cât găsesc
Dau atât bine cât primesc
Dau tot atât bine cât găsesc

Ştiu care stradă să o traversez
Ştiu când să dărui sau să trişez
Ştiu ce e drept, ştiu ce e eronat
Ascultă-mă sau am terminat 

Ştiu, nu e altul ca mine într-o mie
Sunt unic şi aşa trebuie să fie
Ăsta mi-e drumul, felul de a fi
Şi singura-mi cale de a simţi

Şi ştiu ceea ce este drept
Ştiu precis ce este corect

Dau tot atât bine cât primesc.


duminică, 16 decembrie 2012

Jocurile Doamnei 3


Cu o piatră ţinută în pumnul protejat de cârpe am spart ochiul de geam cel mai apropiat de tocul uşii. Taximetristul se face mic în scaun de frică să nu îl vadă careva. Ascult o clipă. Noaptea este tânără şi în afara zgomotelor marelui oraş nu se aude nimic. Trag siguranţa şi ridic uşa doar cât să mă strecor pe dedesupt. După ce o cobor la loc, rasuflu uşurat. Credea că dacă blochează receptorul de la telecomanda nu pot să mai intru, ha ha ha.

În acel moment se aprinde lumina. Doamna în cel mai descheiat şi roz capot posibil, se holbează la mine.
-Tu! Tu ai mers prea departe. Ai spart geamul la garaj! Să ştii ca am chemat poliţia şi...
Din trei paşi ajung la ea şi o înhaţ lupeşte de gât. Îi pun o palmă peste gură.
-Pe mă-ta n-ai chemat-o?
-Mmm ghhm de ce, gâfâie doamna printre degetele mele?
-Ca să vadă cum ţi-o trage boschetarul la tufiş!

Nici dacă exersam o lună nu-mi ieşea mişcarea cu care am aruncat-o fix peste sacii plini cu lavete murdare, reviste şi pluşuri roase sau decolorate de soare. Doamna ţipă anemic încercând fără succes să ţină cârpa roz peste carnea ei fragedă. Simt ca mi se duce pulsul la două sute în momentul în care o văd aşa expusă. Năvălesc peste ea şi o iau pe sus.

Înainte să îşi dea seama ce se petrece, doamna are mânecile halatului prinse în menghină şi mâinile captive înăuntru. Halatul suflecat şi legat cu cordonul o ţine imobilizată ca întro cămaşă de forţă. A doua oară în aceiaş zi doamna rămâne fără aţa din cur care devine dop în gură. Cât timp îi leg gleznele de cîte un picior al bancului, doamna bâzâie ceva.

Dau pantalonii şi chiloţii jos, apoi cămaşa pe care i-o trec peste cap iar mânecile le răsucesc după pumn. Un deget trimis drept sondă în gaura neagră interlabială mă convinge ca doamna a atins masa critică. Asudă febril pe dinauntru. Fără discutii trebuie să îi pun termometrul. O fac dar din mai multe tatonări, motiv pentru care doamna îmi găureşte cămaşa, scuipă resturile de bumbac ars plus dantela dintre dinţi şi strigă:
-Trage-mi-o odată, trage-mi-o tare, nenorocitule!.

Aşa deci, zic eu în gând şi intru în ea ca ursul în peşteră. Întru şi dau, şi dau. Dau cum dă surdul în tobă şi orbul în şubă, în timp ce ricanez dinapoia ei:
-Îti place fă aşa? Nu e bun patul pentru tine, nu e bună mătasea. Aşa vrei tu să fii luată, plină de ulei şi motorina în miros de lături şi latrină, nu parfum şi cremă fina. Nu vrei romanţă duioasă, tu vrei să te injure aurolacu' în timp ce ţi-o iei la melasă. Na fă, e bine? Ia fă, ţine să-ţi ajungă!
Şi i-a ajuns. I-a ajuns pâna la col, pînă în gat, până în creier, acolo unde sula înlocuieşte la femei glanda pituitara. Eu am ajuns până la etaj, acolo unde e baia în care am intrat să mă spăl după mozol.

Bing bang, soneria. O aud strigând pe Doamna, din baia de jos:
-Iubitu', stai acolo că răspund eu!
Ies cu prospul în talie şi şoptesc pe geam.
-Liber Vasile, multumesc încă o data!
-Seara bună şefu', zice omul în uniformă după care urcă la volanul taxiului şi o ia din loc.

Doamna se întoarce foşnind dintr-un capot nou. N-am să pricep niciodată care e atlas si care e mătase. Ăsta să fie păcatul meu. Cert este că acel capoţel e un ambalaj tare aspectuos.
-Cine era fă, joc eu încă o clipă rolul precedent?
-Poliţia dragă. Cică sa fiu atentă că în cartier a aparut un individ dubios. Se cam uita la mine, caraliul. Dar tu cu cine vorbeai?
-Cu nimeni. Aşa i-ai deschis uşa? Cred că bietul poliţai a plecat în trei picioare.
-Mmm ce să zic, avea nenea o caschetă lăsată pe ochi şi uite aşa un baston...
-Alo doamna, revino pe orbită! Mâine seara cât mă duc eu sa achit chiria la apartament, tu iei copii de la mama soacră şi serbăm aniversarea căsniciei şi în varianta accesibilă minorilor. Adică la mall. Hai să ciocnim.
-La mulţi rigolierul meu romantic!
-La mulţi ani perversa mea de catifea!

Ăsta este al cincilea an în care jucăm Jocurile Doamnei ca să ne salvăm căsnicia de la divorţ şi viaţa sexuală de la ruina rutinei. An după an, devin din ce în ce mai priceput. De exemplu ştiu deja ce-i trebuie Doamnei pe anul viitor. Dacă e cuminte primeşte un poliţai. Dacă nu e cuminte, primeşte doi.
Jocuri plăcute prieteni, să câştige cel mai bun!

PS: Dacă nu v-a plăcut finalul, vă ia toţi dacii!
(merci de expresie, Pitigrasule)
sursa foto

joi, 13 decembrie 2012

Jocurile Doamnei 2


Abia am parcurs o sută de metri până la primul stop că taximetristul a exclamat surprins:
-La dracu, cucoana se întoarce! O fi uitat ceva.
-Ne-a văzut? Întoarce, că a prins roşu, trage pe dreapta să cobor lângă pubele. Dispari, că te sun eu!

Doamna parchează aproape de tomberoane, deschide uşa garajului apoi portbagajul. Când se apleacă după al doilea sac de gunoi, mă postez în spatele ei. Scapă punga din mână când mă vede bălind de data asta foarte reuşit. Fumul chiştocului aprins în grabă îmi intră în ochiul stâng care se zbate încercând să scape de tortură.
-Am ceva în sac pentru tine, se bâlbâie ea.
-Şi io am ceva pentru tine, rânjesc eu apucând-o de mână. Chiar aici, spun ghidând mâna ei fină între cracii pantalonului. Vrei să vezi? Sigur că vrei! Îi simţi mirosul? În slobozu meu, ştiu că-l simţi!

Doamna roşeşte violent. Începe să respire rapid ca şi cum ar fi alergat. Îi smulg telecomanda din mâna, o trag după mine în garaj şi închid uşa după noi. Lumina puţină cade de sus într-un unghi în care trăsăturile ei se lungesc în mod grotesc. Brusc simt că o urăsc. Îi sucesc braţul la spate şi cu cealaltă mână o înhaţ de părul îndreptat cu placa. O rabatez peste bancul de lucru cu capul aproape de  fălcile menghinei de pe latura opusa
-Nu mişca că te julesc!

Îmi vâr mâna între pulpele ei, strecor degetele după elastic şi îi trag chiloţii în vine. Pantalonii mei cad liberi după ce desfac funia cu care erau legaţi. Chiloţii se lasă greu de parcă au fost sudaţi. Îi petrec funia după gât şi o răsucesc cu faţa. Doamna lasă privirea ca şi cum i-ar fi ruşine. Cutra.
-Îţi place ce am aici, da? Pupă-mă fă, zbier eu!
Doamna se apleacă lent, apoi îngenunchează.
-Pe gură curvo, pe gură, strig ceva mai încet! Încep să râd răutăcios.

Ea deschide gura să protesteze, dar o apuc cu degetele de obraji şi o ridic ca pe un peşte de operculi. Îi trag o flegmă între amigdale, apoi o îmbrâncesc înapoi peste o ladă. Ea se şterge întinzându-şi grotesc rujul.
-Ce ziceai fă că ai pentru mine, bani, maşini, tablouri?
-Nişte haine, rămase de...
-Băga-ţi-ai zdrenţele în cur să te caci şnur! Dă-te dracului!

Trag pantalonii în sus şi apuc telecomanda. În timp ce ies dau comanda de închidere. În uşa care coboară, Doamna se apleacă fluturând mobilul şi strigă după mine:
-Unde pleci bă, stai aici că acum chem poliţaii!
-Chemă pompierii fă, poate se îndură vreunul să te stingă, că tot te-am lăsat încinsă!

Va urma?
(Spune da, te rog eu! Tertipurile îmi suflă în ceafă.)
sursa foto

marți, 11 decembrie 2012

Jocurile Doamnei


Aleg din coşul de rufe cea mai murdară pereche de chiloţi, cel mai descusut şi îngălbenit la subţiori maieu. Arunc o privire la ceas. Este târziu şi eu nu am cămaşă murdară. Trag una albă de pe umeraş, îi frec mânecile şi gulerul pe răzătoare, apoi o înghesui în găleata de gunoi, o scot, o pun pe masa de călcat şi reuşesc chiar să o ard pe alocuri. Pantalonii i-am sfaşiat de ieri între craci iar rivanolul cu crema de mâini simulează perfect o pată lăbărţată de... De ceva. Pentru veridicitate mă chinui şi scap doi-trei stropi pe ei. Trag "hienele" în picioare apoi le scot. Am uitat un lucru. Ghetele arată suficient de dezlipite şi scâlciate în bot dar nu put deloc. Arunc în fiecare câte un anșoa şi o bucată de feta, apoi le încalț din nou. Drace, e târziu. Dau cu bulion pe frunte şi pe gât, apoi bag sub limbă o felie de sfeclă roşie. Ies pe uşă cu puţin înainte de unsprezece.

Reuşesc să cobor din taxi exact când Doamna, încuie poarta garajului. Cu mâna pe geam, atentă la telecomandă nu mă observă cum mă trântesc în fața maşinii şi dau cu pumnul în capotă.
Sare speriată afară şi când dă cu ochii de mine trage o înjurătură. Nu pare deloc speriată. Se uită la mașină căutând zgârieturi, apoi pe asfalt după pete de sânge. Nu ştiu de ce ratez momentul. Poate din cauza parfumului ei ratez să gem, ratez să bălesc. Descleştez maxilarele, dar ea mă înjură iar ,apoi mă scuipă cu o uimitoare precizie adunat şi abundent, drept în gură. Cu dezgust mă ajută sa mă adun de pe asfalt, apoi mă reazemă de gard. Cât timp cotrobăie în poşetă mă ţintuieşte cu o cizmă în piept. Se apleacă şi îmi îndeasă un pumn de bancnote în buzunar. Îmi cere să mă evapor. Când maşina ei dispare după colţ, taximetristul parchează lângă mine.
- Acasă şefu', sau mai aveţi clienţi la schimbu' unu?
- Urmăreşte-o, îi spun eu aruncând o flegmă grena!

Va urma?
Până atunci iată că femeia nu s-a putut abține și a dat cu ciocul răstălmăcind jocul

foto: movi4botosani


luni, 10 decembrie 2012

Cucova războinică


Lacul era tot acolo unde l-am lăsat astă vara. Pescarii amatori erau probabil în ţări mai calde, iar amurgul alinta cu ultimile raze de lumină un trio de lebede. Erau atât de albe că parcă luminau.

Cu ţigarea in colţul gurii m-am apropiat agale de luciul apei să simt mirosul peştelui aflat dedesupt. Una din lebede mi-a ieşit în întâmpinare arcuind cu graţie gâtul. S-a oprit drept în faţa mea. Două minute ne-am privit plini de gânduri imposibil de tradus între specii. Senzaţia de pace, de comuniune cu natura mă cuprindea uşor.

Aruncarea chiştocului a pus subit capăt stării de contemplare. Lebăda s-a repezit flamândă spre el. Nu ştiu dacă s-a fript, dar în următoarea secundă m-am pomenit cu zburătoarea furioasă încercând să mă ciupească de nas.

Am dat bir cu fugiţii refulându-mi adânc pornirile războinice, gândind că nu mi-ar sta bine să gâtui cucove prin Serbia.

-Mâncate-ar ţiganii, de gâscă proastă, i-am urat eu luându-mi picioarele la spinare!

vineri, 7 decembrie 2012

Golubăţ paznicul Dunării


Fortul a crescut parcă din munte, ca un panaş de piatră pe un coif gigant. Stă acolo de 700 de ani aducând trecătorilor aminte ce putea construi omul fără buldozere şi automacarale. Numele lui modest înseamnă în slavonă "locul cu porumbei", deşi arată mai degrabă a cuib de vulturi.

Insensibil la trecerea timpului Golubăţ păzeşte încă Dunărea. Îi trebuie câteva braţe puternice, două porţi, trolii şi un lanţ de oţel. Odinioară cu dotarea asta controla traficul dunărean pe apă şi uscat, colectând taxe pentru stăpâni indiferent că aceştia au fost ungurii, sârbii, turcii ori austriecii. Lucrurile s-au schimbat. În aval a fost înlocuit de Porţile de Fier, iar în amonte fluviul s-a lăţit ca o mare şi apele sale măsoară din mal în mal peste 6 km.


Golubăţ doarme somnul stâncii de sub el. Tirurile trec cu greu pe sub porţile sale ca nişte cleşti. O idee anapoda îmi trece prin cap. Dacă Golubăţ visează ceva urât şi strânge spasmodic din pumn, noaptea asta nu dormim în patul nostru.

Nicolas şi Mozes trag vârtos câte trei cruci de căciulă la auzul "premoniţiei" mele. Execută ritualul întorşi cu faţa către Mănăstirea Mraconia aflată pe malul românesc deşi este evident poziţionată spre apus. Treaba lor. Eu prefer stânca roasă de ploaie, tablei poleite de soare. Oricum, numele mănăstirii nu sună a bine. Mraconia înseamnă „loc ascuns” sau „apă întunecată” în limba slavonă.


Drumul se eliberereză, graniţa este aproape.
Cumetre, aide!

joi, 29 noiembrie 2012

Ce bine ne înţelegem noi noi

-Ne spălăm?
-Sigur, n-o facem zilnic?
-Azi n-am chef
-Cât sunt eu pe aici ai să fii bine spălat.
-Şi pe dinţi, că i-am spălat şi aseară?
-Cu periuţa nouă şi moale. O aruncăm pe asta ca are deja 3 luni.
-Tricou, chiloţi?
-Obligatoriu. Şi pantalonii ăia cu buzunare multe pentru multe chei, portofel, şerveţele şi telefoane.
-Te iubesc, nu ştiu ce ne-am face fără tine.
-Muah, suntem cel mai sexy bărbat!
-Muah! Mă, păcat că începem să chelim.
-Nu contează. 
-Ce bine ne înţelegem noi noi. Mergem?
-Închidem de două ori. Mm, aer proaspăt.
-E criminal de cald, simt că ni se scurge faţa pe asfalt
-Exagerezi, vorbeşte în noi ultima bere de aseară.
-Poate în tine.
-Ce ai zis? Am spus noi, noi...
-Eu ţi-am spus să ne oprim, dar tu dă-i cu halba pân' la ziuă, pe cărarea gâtului.
-Ţi-a plăcut.
-Ba nu.
-Dă-te mai spre margine că vine o maşină.
-Dă-te tu în spanac şi nu schimba subiectul.
-Arghh, mi-aş...
-Căcat.
Ce moacă poţi avea, ce rău îţi stă însângerat. Încă o privire şi-am plecat. Păcat.
Ce bine ne înţelegeam noi noi...

 

vineri, 23 noiembrie 2012

Acrilamida noastră cea de toate zilele

   Nu mai pot băga nimic în gură. Fără răutăţi vă rog! Am ajuns să mă gândesc că în afară de bere nu o să mai pot îngurgita nimic motiv pentru care o să mor lent şi grozav de pântecos. De trei săptămâni alimentele au prins parcă un gust ciudat. Am dat altora să guste din ele. Unii m-au susţinut, alţii au spus că am luat-o din loc.

   M-am mai speriat eu odată, acum doi ani când m-a trimis Sorana la psiholog şi apoi la RMN cu capul de sus. Săraca s-a speriat când i-am mărturisit că de câteva ori pe zi simţeam miros de pipi de pisică. Dacă nu-i povesteam că moartea Hienei încă mă bântuie, cred că sărea peste ideea cu doctorul de minţi. A doua ei temere era că aş avea o tumoare pe creţurile ălea gri de le zice creieri. Până la urmă n-aveam nici tumoare, nici pitici pe creieri, ci numai nişte resturi putrede de mop pitite pe sub birou.

   După perioada nas strâmbat acum trăiesc experienţa gurii pungite. Cum bag un stics, o grisină sau covrig la gingie, cum simt gust de ou stricat. Nu putoare sulfuroasa ci izul ăla pe care îl simţi când muşti dintr-un ochi făcut din ou la care s-a amestecat albuşul cu gălbenuşul.

   M-am informat pe net şi am aflat că e de la acrilamidă. Ce să fac, ce mă fac? Acrilamida este peste tot. O găseşti în paine, în biscuiti, în plăcinte, gogoşi şi friptură. Orice este prăjit sau copt şi conţine amidon produce acrilamidă prin tratarea termica la peste 120 grade. Şi dacă papi acrilamidă cică ajungi la nori, dar numai după ce mori.
  
   În aceste condiţii, ce naiba mai pot să mănânc, morcov copt, sfeclă compot, supă de plop? Ciorbă, ciorbă dar până când? Colac peste colivă parcă iar simt un miros suspect, doar ca acum nu mai este de pisică ci urină de câine şchiop. Ăsta e blestemul de a fi român. Sunt condamnat sa nu-mi miroasă nimic a bine şi să fiu însoţit de prostul gust peste tot.

joi, 22 noiembrie 2012

A murit Şerban Ionescu. Cine urmează?

   A murit un actor. Urmează demagogia presei şi a actorilor supravieţuitori, să sperăm. Imediat după asta nădăjduiesc să decedeze apetitul lumii pentru mucul uscat în părul nazal al muribunzilor şi alte non-ştiri care ar trebui să apară pe ultima pagină a presei sub formă de fantezii sexuale cu paraplegici sau necrolog. Pagina de faţă nu se pune (sic) pentru că este un blog.

   O scurtă privire petrecută în grabă peste titluri te convinge că tuturor ni se sfâşie miocardul de atâta  dramă, dar nu prea ne pasă. Contradicţiile aberante de logică fac din acest deces o piesă de teatru proastă şi dintr-o boală extrem de rară  motiv de a reaprinde o panică naţională creată pe cale artificială.

   Bietului Şerban Ionescu i se deplânge cariera fulgerător  întreruptă prin moarte, simultan cu antagonica informaţie că a încetat din viaţă după o lungă suferinţă. Să înţelegem că a murit pe scenă, sau că un an a făcut gaură într-un pat cu cearceaf alb? Toată lumea l-a iubit, sau mulţi l-au suportat cu greu? Mare dilemă.

   Nu ştiu ce a gândit omul ăsta pe patul de spital dar cred ca mai curând a murit de jenă când s-a trezit făcut simbol al unei epidemii imaginare. După ce guvernul a pretins că i-a acordat ajutor 88.000 lei din Fondul de rezervă, prin transferarea lor în bugetul Ministerului Sănătăţii, cine ştie câţi leuţi au ajuns la el cu adevărat. S-a făcut totuşi ceva, o să-mi spuneti. Cât de mândri vă simţiţi ştiind că suma a fost scoasă din propriile voastre buzunare? Veţi putea oricare dintre voi beneficia de aceiaş bunăvoinţă şi susţinere financiară, sau dacă vă pişcă musca ţeţe o să fiţi invizibili între zecile de invizibili care sprijină zilnic pereţii camerei de gardă?

   A murit un artist. Unii zic că a fost întrerupt dintr-o mare carieră, eu că dintr-o telenovelă. A murit se spune, de la o căpuşă. Alţi zece căpuşeză evenimentul, sugând infuzie de popularitate înainte să le vină rândul să tacă. Ai zice că lapte şi miere a curs între toţi şi deplânsul actor. 
   
   Probabil că cel mai tare îl plânge Magda Catone, căreaia prin moarte i-a refuzat divorţul. Acum vrând nevrând doamna reclamelor la detergenţi trebuie să-i facă toate pomenile. Măcar ei îi stă mai bine cu broboadă neagră spălată cu Bonux decât lui Florin Piersic cu glicemia facută eşarfă de Lemarco alb.

luni, 19 noiembrie 2012

România de la vârf spre cotor


Ştiţi de ce nu nu avem şi noi drapelul naţional înălţat peste tot şi oriunde ca americanii?
Pentru că nouă românilor rar ni se fâlfâie, câteodată ni se flutură, dar zilnic ni se rupe.
Cum aşa?
Puţin câte puţin, de la vârf spre cotor, spre mândria tuturor.
Pentru că în ţara asta ţeapa este mai tare decât mândria naţională, avem mii de catarge goale ce ţipă după un stindard.
Welcome to Romania, the stake land!

marți, 13 noiembrie 2012

Marţi 13 există!

Ăia care nu cred în treburile astea cu pisica neagră, oglinda spartă şi vineri 13 primesc o bere, iar ăia care cred, primesc un şut la ţurloaie, că numai din cauza lor au apărut ghinioanele pe lume.

Azi m-am urcat în autobuzul greşit, chestie de care mi-am dat seama doar când a schimbat traseul şi n-am mai recunoscut peisajul. După ce l-am prins pe ăla bun, aşa de tare m-am bucurat că am coborât din el două staţii mai târziu decât trebuia.

Aş fi coborât eu mai devreme, dar mă împresuraseră două controloare colţoase. După ce le-am arătat beletul care inexplicabil ajunsese într-o şosetă, am coborât şi le-am arătat degetul mijlociu, moment în care am primit un chiştoc aprins de ţigare drept în el. Bine că nu am scos limba la femeile alea!

Am ajuns târziu la întreprindere, iar baba de la poartă m-a notat la carnet. Şefa era creaţă de nervi, motiv pen' care m-a facut varză cu muci.

Am scăpat 10 stropi în chiloţi în loc de doi şi am pierdut un nasture important de la prohab, aşa că toată dimineaţa am primit admonestări că mă scarpin la pulpă.

Mi-am ars un memory styik de 8 GB, am greşit o virgulă într-un buget şi am făcut un decont păgubos  în urma căruia mi-a rămas gaură în portofel o ciută de lei.

Toate astea s-au întâmplat până la ora 11 dis de diminee, oră la care subit răutăţile au dispărut. Da' mie parcă tot nu-mi vine a crede că s-a terminat cu ghinioanele.

Are careva idee dacă alea 3 ceasuri rele sunt lipite între ele, sau e vorba de 180 minute disipate pe întreaga zi?

Aştept răspuns urgent, că am programare la frizer şi la stomatolog. Să mă duc, să nu mă duc...

miercuri, 31 octombrie 2012

Adio pulă că mă piş pe cur


Să-mi spună şi mie careva, ce reacţii chimice biologice sau urologice au loc între ciorba de burtă, ciulamaua de ciuperci, o savarină, un pachet de ţigări şi cinci  beri. Rezultatul vi-l dau la pachet, voi doar scrieţi-mi ecuaţia.

Aseară să mor de aveam ceva, dar să te ţii rezultate de la cinci şi-un pic. Dimineaţa. Nu vă descriu nimic, că subiectul căcat la mine pe blog a fost deja excesiv dezvoltat. Doar vreau să vă spun că azi am trăit şi încă traiesc o mare aventură. Mi-a trebuit foarte mult curaj să vin la muncă. Acum încerc să-mi adun chiloţii şi tupeul ca să plec acasă. 

Bă voi aţi remarcat vreodată ce mare cucerire tehnologică e aia care-ţi permite să te caci în casă?! Dar aia de-ţi permite să te caci pe tine? Fericire frate de aia care au turul nădragilor larg, că le încape scutecul pe dedesupt. M-am informat deja pe net. Pampersul pentru adulţi se numese Seni dar nu se asortează la blugii strânşi pe buci. Opţiunea 2 ar fi un OB intră maxi, dar n-am găsit nici unul care pe lângă lichide să garanteze că rezistă şi la gaze corozive.

Am găsit deja o colegă binevoitoare să-mi împrumute unul, dar nu prea ştiu cum să procedez. Adică să-l montez cred că e simplu, dar cred că trebuie să-l şi fixez. Singura idee care mă trece (în afară de cufur) este să-mi leg şnurul de la OB de pulă ca să nu-l scap la prima băşină.
Aidi pa, mă duc la budă şi după aia văd eu ce fac!
sursa foto

marți, 30 octombrie 2012

Cocoloşul din Rodos versus Împăratul Muştelor


   Am citit undeva că nu îmbătrânim cu adevărat până nu avem amintiri. Ale mele devin din ce în ce mai abundente. Stau cuminţi, ordonate dar explozive ca gloanţele în încărcătorul unui pistol, aşteptând să mângâi trăgaciul.
Alaltăieri îmi sorbeam otrava în singura cafenea care binevoise să dea drumul la căldură. Spiritul lui Ceaşcă s-a mutat în proprietari şi investitori. Cum să dai doml'e drumul la căldură, că e abia noembrie şi uite afara sunt 20 de grade. Să vă mut. Eu înăuntru tremur deşi plătesc ca să mă simt confortabil.
    Na că am deviat. Deci în băruloiul ăla era aşa cald, că m-am dezmorţit imediat. Din păcate la fel şi câteva zeci de muşte flămânde care m-au bâzâit până la iritare.
- Barman, încă o cafea şi un ziar te rog!
- Ziarele ie de ieri, şefu.
- Nu conteşte, muştele nu ştie să citeşte!
   Vederea muştelor sfârâind în scrumieră, a apăsat trăgaciul amintirilor din cioflingărie. Aşa de mult eram obsedat de foc, că încă mă mai mir că am supravieţuit copilăriei. Eram un mic piroman. Făceam focul oriunde, ardeam orice. Dacă mă controlai în buzunare descopereai separat beţele de scăpărici, niciodată o cutie de chibrituri întregi. Găseam ceva pe jos? Uau, hai săi dăm foc!
   Am mai spus că eram din generaţia cu cheia de gât. Cum plecau părinţii la uzină, săream direct pe frate-miu şi îl bumbăceam prin pătură. Bătăile frăţeşti ţineau loc de înviorare. Ne băteam, ne împăcăm, apoi fiecare îşi vedea de programul de joacă, adică făcut tâmpenii. Fratele tocmai terminase de făcut o barcă din polistiren cu motor din elastic pe care o plimba mândru prin cada.
   Mai ţine careva dintre nostalgici minte faptul că deşi stăteai la bloc, trăgeai apa cu ligheanul? Nenorociţii de comunişti opreau până şi apa rece. De asta cada trebuia sa stea plină cu apă.
    În scurt timp am sosit şi eu cu un crucşător făcut din savonieră, cu care i-am stricat jucăria. Ca să nu mai urle i-am oferit barca mea drept sacrificiu, cu condiţia să o incendieze. 
   Stând crăcănat peste cadă, frate-miu era Cocoloşul din Rhodos. Focul grecesc era o pungă de plastic din care curgeau stropi aprinşi în savonieră. O mişcare greşită, un mic balans şi Cocoloşul s-a trezit cu slipul în flacări. A trebuit să-i salvez cocoşul aruncând un lighean de apă pe el.
   Bineînţeles s-a lăsat cu răgnete şi fugăreli prin apartament, urmate de o nouă bătaie şi un nou pact. Eu îi făceam o nouă barcă iar în schimb el îmi era supus pâna la ora 16 când venea mama.
   Toată dimineaţa vasalul a prins muşte pentru împărat. Împăratul cel puternic, era în acelaş timp despot şi călău. Muştele moarte erau arse pe rug din beţe de chibrit vechi. Prizonierele erau întemniţate în congelator de unde peste o oră erau decongelate cu lupa pe pervaz, legate pe un băţ de chibrit direct pe gămălie iar băţul se înfigea într-un cocoloş din miez de paine. Combustibilul era un ghem de vată.
   Aprinderea rugului era precedată de rugi bălmăjite, cruci făcute cu stânga şi cădelniţat cu Yo Yo. Muştele se scorojeau întâi puţin de la flacăra slabă a bumbacului care se stingea rapid, dar nu înainte de aprinde gămălia chibritului catarg. La aprinderea acestuia musca se făcea scrum aproape instantaneu.
   Astea erau execuţiile finale ale muştelor refrigerate. În timpul de congelare altele erau trase pe roată, jumulite de aripi, picioare, trompe. Mă rog, tot felul de torturi banale azi. Ehei, alte vremuri, alte muşte!
   Unde eşti copilărie cu căţei pupaţi în bot?!
sursa foto

joi, 25 octombrie 2012

Prin Novi Sad in goana mare

Aţi avut vreodată doar câteva ore la dispoziţie ca să vizitaţi un oraş? Norocoşilor, eu am avut strict o oră jumătate să sparg oraşul Novi Sad. Bănuiesc că spartul oraşului este traducerea ce-a mai corectă la city break. A fost însă o spargere scurtă. Şi erau atâtea de văzut...
Când s-a dat startul, Blakye m-a apucat de o aripă, m-a svârlit în şcodă şi dă-i fum.
Abia am mers 5 minute că ne-am şi oprit aproape de zona turistică.


Centrul orasului, adică piaţa principală seamănă cu Braşovul corcit cu Sibiul. Aud că Novi Sadul este înfrăţit cu Timişoara, oraş pe care nu l-am spart încă, aşa că nu mă exprim. 


În centru spaţiile adiacente catedralei sunt generoase, străzile largi, iar fiecare dintre ele comunică cu cele paralele printr-un număr variabil de pasaje. Toate gangurile sunt îngrijite, niciunul nu pute a pipi. Stil neoclasic parcă am prins eu o idee.


La ora prânzului parcul cel mai apropiat de catedrală era curat şi plin de tineri care dădeau la raţe (firimituri de pâine bre) ori se dau pe net. Wi Fi în natură beibi. 



 Traversând parcul, n-am avut timp decât să-l pozez pe domnul cu pălarie de bronz, cu genunchii tociţi de amatorii de poze geniale postate pe Facebook.


Imediat am fost din nou ambalat în maşină şi teleportat peste Dunăre la fortăreaţa Petrovaradin.
Gafâind şi plin de spume am reuşit să urc dealul pe care era cocoţată. 


Ca să văd cât timp a durat ascensiunea celor doi burtoşi, m-am uitat la ceasul din turn. Cică e ora 13 fără 2 minuţi. Tulai duoamne, credeam că numai la Carcal în gară poţi vedea aşa ceva.


Hopa ţopa, tur de forţă pe o latură a cetăţii. Totă curtea este formată din restaurante, galerii şi ateliere de artă.


Priveliştea "Noii Plantaţii" văzut de acolo te face să te simţi mic.

-Crasivaia, zice Blakye!
-Ai să-mi bag, exclam eu!


Cred că austriecii care au clădit fortăreaţa au fost inspiraţi de Ares. Dispunerea şi soliditatea i-au atras edificiului denumirea de Gibraltarul Habsburg. Sârbii s-au bătut de acolo sau acolo sub diverse orînduiri cu toate neamurile. Prcă ar fi în sămânţa lor germenele războiului. Ruinele podului bombardat de americani în 1999 încă stau martore ultimului dintre ele.


-Ne-aţi cam trădat atunci cumetre zice Blakye. Brusc îmi întorc ochii către trupul mătăhălos.
-Ştii politica, noi...e complicat. Ce aş putea să mai fac acum cumetre?
-Să-mi faci cinste cu o bere zice el.
Berea fără alcool nu ne-a ajutat însă la reclădirea bunei dispoziţii.
În drum spre Belgrad ca să umplem tăcerea cu ceva am dat drumul la radio.
-Aici Radio Novi Sad spunea o doamnă în limba româna. Dragi ascultători bine v-am regăsit la emisiunea cadran cultural.
-Drace, exclam eu cu năduf ! La noi tocmai au desfiinţat TVR cultural.
-Cine zice el neatent?!
-Custurica cu ţiganii!
Am râs continuu până la aeroport.

marți, 23 octombrie 2012

Dan Puric a murit

    
   De râs, de ciudă, de somn. Fizic şi sper eu că şi psihic e bine, viu şi extrem de zglobiu. Probabil un pic mai chel decât în orice afiş, dar indiscutabil respiră cultură.
   
   De râs m-am prăpădit şi eu citind necrologul lui Puric pe mail. Fetele din birou erau triste, plânse toate. Fete sensibile, fete culte, mă rog...mai mult oculte.
   
   Păi de la un mail maică?! De nu ar fi fost trimis de big boss cred că făceam mişto de ele si de cel care a dat forward-ul, pe săturate. Pentru că nu pot, mă vărs la voi.
   
   Cum poţi crede nene o aşa veste făra să verifici un canal de ştiri?
Cum nu-ti pică frate fisa că articolul parodiază calvarul lui Isus şi că replicile sunt din Biblie, fie ea chiar aia hazlie?!
   
   Ştaţi că vă spun tot eu. Din cauza la motivul credinţă frate. Doh, credinţa ferbinte cauzează la neuron. Sper că vă aduceţi aminte că sunt captiv într-un birou plin de creştine care-şi consultă duhvnicul şi înainte de a trage o băşină. 

   Dacă ăla le spune că e păcat, bietele femei fac ocluzie intestinală sau după caz mătănii, dacă o scapă fâsâită în ciuda credinţei fierbinţi şi a sutelor de cruci.

   De aia nu s-a prins nici unul. Pentru că ei nu concep că cineva ar putea să facă băşcălie simultan de ei, de Dan Puric şi de vocaţia sa mesianică.
   
   Felicitări drace, în pivniţa mucegăită cu tine!
sursa foto

luni, 22 octombrie 2012

Supurez

Supurez. Sângerez. Sunt un ghem de dureri, bube, spuzeli şi abcese care palpită, se umflă ca apoi să se spargă  plângând lacrimi de puroi. Ulcerul de toamnă îmi forează stomacul. Viroza spânzură mucii de nas ca două şiruri de seu curse din lumânări. Am ochii injectaţi, pungi vinete sub pleoape şi la colţuri galbene urdori. Smârcâi şi înghit. Mă înec în propria-mi salivă, producţie de enzime inutila pentru că nu mestec nimic în afara blestematelor flegme care mi se tot întind pe beregată. Reuşesc să muşc una, tuşesc, râgâi, o scuip ca pe un cap de năpârcă şi plescăi. Mâinile se zbat, cautând un sprijin. Vodca băută drept panaceu de cangrene dentare s-a facut peste noapte venin. Scaunul. N-am scaun, am tron. Sunt rege în regatul suferinţei. Mă aşez precaut pe un hemoroid cât o corcoduşă. Îl pipăi cu mana, îl plimb concentric înainte de mi-l înfige cu buricul arătătorului  înapoi în anus. Oftez. Supurez. Îmi trec limba uscată peste buzele crăpate. Scurt. Simt cum veziculele herpesului cresc, expandează sfârâind ca albuşul în ulei încins. Se spune că femeile au o rezistenţă mai mare la durere decât bărbatii. Mi-aş dori să fi fost femeie. Total ridicol. Mă simt în pericol. O durere sfredelitoare mă îndoaie de mijloc ca după un şut expert primit în vintre care mi-a făcut testicolele vecine cu rinichii. Privesc pata care se extinde. Cald. Mă scurg. Mi-a venit ciclul. Sângerez. Supurez.

sâmbătă, 20 octombrie 2012

Pisicile paraşutiste


   Deşi pare incredibil am fost şi eu copil odată demult. Era pe vremea când pâinea se dădea la cartelă zilnic iar bananele pe pile, odată pe an. Împreună cu tovarăşii de joacă aveam program de cântat în fiecare seară. Versurile şi le aduce aminte oricare decreţel. A venit lumina, a venit luminaaa...

   Mă uit în urmă cu mînie şi mă intreb unde dracu s-a pierdut al meu lidărşip. Băi să mor de nu eram tata lor, tartorul dracilor de la un bloc cu 10 etaje, plus influenţa la două scări departare în orice punct cardinal. Că veni vorba de direcţie, pe vremea aia ţinteam foarte sus, adică pe bloc. Mamă ce pac-pac cu "gornete" de hârtie băgam noi sărind de pe un bloc pe altul, că erau 5 la rând aproape lipite între ele (boemul e de vinovat pentru diareea asta de amintiri, că i-am văzut ţava în poză). Frate, nici rău de înălţime nu aveam pe atunci.

   De la un pac-pac din ăsta, ne-am întors cu pradă de la duşmani, ăştia fiind gaşca de puradei din blocul vecin. Profitând de buimăcelă le-am rapit cele 3 pisici pe care le oploşiseră în camera liftului. Au urmat negocieri aprige care s-au incheiat cu şuturi şi pumni. Înghiţindu-ne noi mucii balele şi borşul curs pe nas, ne-am retras la cartierul general. În scurt timp ceilalţi au primit înştiinţare că le înapoiem pisicile, dar să fie în faţa blocului nostru la ora 5.

   Băi ce să o mai lungesc, le-am aruncat ălora pisicile de pe bloc cu paraşute făcute din basmale. Două au aterizat bine şi au fost recuperate de stăpâni, dar una n-a avut noroc pe lume. A căzut într-o curte peste stradă şi încurcată fiind în aţele paraşutei a fost facută franjuri de câine. Asta este viaţa, în orice război sunt victime civile.

   Mi-am spălat onoarea recuperînd cadavrul mâţei. Am sărind gardul, am fentat câinele cu un cârnat (mă ura de la câte mingi îi luasem de sub bot) şi am revenit cu hoitul înfăşurat în paraşută. I-am făcut îngropaciune cu ambele găşti reunite. I-am recitat din biblie, i-am pus pus flori şi chiar o cruce. Am plecat acasă senini.

   În aceiaş seară spiritul pisicii paraşutiste a fost răzbunat. Mi-am luat o chelfăneală ţapănă de la tata pentru cele trei basmale de caşmir cumpărate de mama din Rusia pe bani grei. Dar a meritat, vă jur.
Unde eşti copilărie cu pisici paraşutiste, unde sunteţi zmeii mei?!

duminică, 14 octombrie 2012

Observatorul

Nu ie vorba de ceva specie extraterestră venită să filmeze cum se transformă la omi prezentul în viitor. Nu e vorba de tenismani ce stau pe tuşă să vază unde pică mingea. Da Oamo, am zis "omi" iete na, meri la OSIM dacă nu-ţi convine!
Deci ie vorba de un străinez. Unul care acu 5 ani veni la noi la uzină să monteze ceva maşină super, ultra, giga mega deşteaptă. Unu aşa de sexos şi de fraged că toate gagicile nemăritate s-au vizualizat cu unguru'n pat, iar alea măritate pe pătură undeva departe de lumea bârfitoare. Unul cu care io am băut bere dimineaţa şi am pierdut nopţi la muncă timp de 2 săptămâni. Unu cu care păţii o fază atât de penibilă că îmi e jenă să o scriu. Adică nu să scriu ci să îmi amintesc.
Uite că o fac. Scurt pe doi, ăsta tot timpul mirosea a ceai verde, ceva miros nedefint, ciudat. Ceva între dubios şi plăcut.
Şi odată îl intreb ca prostul la sfârşitul pauzei de prânz când amândoi râgâiam a pizza:
- Cu ce te dai bace ungurean de puţi aşa fain?
Odată  îl văd că se schimbă la faţă (figură de heruvim blond cârlionţat la 2 metri fără cap) şi se adulmecă consternat. Apoi foarte calm zice:
- Scuze bace muntean, unguru' de mine are alergie la produse cosmetice în afara săpunului facut din plănţi cu ulei la rece. Probabil că put a transpiratie, chestie normală pentru un om care munceşte 20 de ore din 24. Eu te rog să mă scuzi 5 minute cât mă duc să mă spăl. Cât lipsesc, poate ţi se culcă şi ţie pula, că io umblu mai mult cu femei, adică una singura căreia i-am facut 3 copii. Şi pac, a ieşit.
După faza asta nu a mai pomenit niciodată nimic, deşi ne conversăm pe teme de servici ori altele de câteva ori pe trimestru la telefon.
Ei bine fraţilor, revine heruvimul nostru în Românica acum o săptămână şi se înfiinţează la poarta uzinei cică să mă vadă.
Adică să mă convingă să mai cumpar încă o maşină din aia uber deşteaptă.
Se uită la mine şi zice că nu m-am schimbat. Se uită în jur şi constată ca nici uzina nu s-a schimbat. Apoi se uită peste umar şi declară convins că nici ţara nu s-a schimbat. Apoi zice, să-mi bag pula în restul zilei că dă o bere.
V-am plimbat aiurea până acum. Ungurul este observatorul de care zicem în titlu. Partea cu transpiraţia e o prostie. Important este cum se vede România din afară. Cum o vede cineva sincer, făra prejudecăţi politice ,etnice sau sexuale.
La revenirea în ţara asta dupa 5 ani, observatorul nostru nu vede nimic schimbat. Pungile şi sticlele de plastic cresc în continuare pe câmp. Ţara are tot 1 virgula ceva autostrăzi până or termina aştia cu adevarat A2-ul. Eu sunt în continuare acelaş inginer dobitoc, el este director de vînzări. Modest precizează că numai pe jumătatea estică a Europei. El a progresat şi plusat la salariu de 5 ori, la mine nimic semnificativ. Preţurile noatre, la fel ca la ei, salariile ca la noi. Ceva însă s-a schimbat.
El miroase în continuare a sudoare cu iz de ceai verde, însă eu detest acest miros. Mai precis îl urăsc. Şi pe el îl urăsc.
'Reaţi ai dracului de străini care veniţi să ne daţi lecţii!!!
Nu cumpăr nimic bă; îmi fac singur maşinărie şmecheră de dat în bobi (o comand la chinezi) chit că pentru asta îţi vând Oltchim.
Io-te aici probă de românism. Aşa arată un site în construcţie la români.



joi, 11 octombrie 2012

Păsărica migratoare

   Înainte să apuc prima dată să mă caţăr într-un avion, eram ferm convins că acest mijloc de transport este elitist. După prima călătorie la Milano încă păstram această impresie. Erau nişte tanti la 50 de ani stewardese la Alitalia care mi-au confirmat două chestii minim. Unu, italiencele nu sunt toate nişte baragladine cu curul cât baniţa. Doi, dacă astea au îmbătrânit şi trag speranţă să iasă la pensie de aici, înseamnă că întradevăr avionul este cel mai sigur mijloc de transport.

   Cât despre elitism, la a treia călătorie mi-am luat-o sever peste bot. Avionul companiei Air Lingus care m-a adus de la Dublin la Bucureşti era un fel de fast food combinat cu grădiniţă şi talcioc. Jeg şi ketchup pe spetezele scaunelor, firimituri pe jos iar printre, peste şi pe sub aceleaşi scaune se zbenguiau copii mai excitaţi decât în Luna Park. Cei care nu puteau sări ca maimuţele, urlau cât îi ţineau plămânii din scutece. La aterizare toată lumea a început să aplaude furtunos, treabă care mi-a dat fiori reci pe coloană. Adică nu vă supăraţi, bănuiesc eu că e o treabă normală ca orice avion care decolează să şi aterizeze. Dacă astea sunt operaţii obligatorii şi de rutină, la ce bretelele mele aplaudăm ca nişte foci?!

   Am uitat să vă spun revelaţia mea referitoare la stewardese. Ce mă gândeam eu înainte de decolare? Fetele astea sunt singurele care au cu adevărat păsărici zburătoare. Greşit, total greşită această cugetare! Avem să o constat pe nasul meu în momentul în care doamna din poză a luat loc în avion pe scaunul din dreapta mea. O remarcasem în zona liberă la Otopeni şi chiar mă amuzasem pe seama pungii de plastic pe care o bălăngănea continuu. Mi-a picat falca când am văzut-o cum îşi înfoaie fustele peste pantalonii mei călcaţi cu dungă.

   Vai de cucu meu! Parcă nu eram sătul de asta din autobuze, trenuri şi tramvai. Viaţa nu e dreaptă, zău aşa. În prima mea călătorie în Serbia am fost acompaniat de ce-a mai împuţită păsărică migratoare din câte am mirosit vreodată. Nu vă spui câte, că sunt un domn. Dând nară cu hoitul plutitor nasul meu a cârmit-o singur în direcţia opusă. Am căscat gura larg şi am încercat să deschid un geam, chestie imposibilă în avion. Cum simţul olfactiv este singurul adaptabil, până la urmă n-am mai mirosit nimic dar mi-au lăcrimat ochii toată ziua şi am rămas cu nasul parcat pe stânga.
   Ia gata cu bârfa că scap airoplanu'. V-am pupat, din zbor!

miercuri, 10 octombrie 2012

Parfumuri letale


-Fată, ştii că mă plângeam că mirosea urât la mine sub birou? 
-Da dear, ai zis că proasta aia de femeie nu dă bine cu mopu...
-Ieri am dat cu spray de cameră sub birou. Azi am văzut ceva ca un cablu ieşind de acolo, credem că e vreun şnur. Am tras de el şi era să fac infarct fată. Era un şoarece!!!
-OMFG dear, viu?!
-Nu fată, ţeapăn. Am dat biroul la o parte şi am văzut că avea pui, fată!
-OMG dear, vii?
-Nu fată, rozi. Şi toţi 6 morţi!
-Phii ce scârbos dear. De ce or fi murit taman la tine sub birou, dear!?

Această discuţie deşi puţin ajustată, este reală. Adică a fost. Ieri. Nu, fetele nu erau blonde! Amândoua sunt roşcate şi puternic parfumate. Atât de despotic miroseau, încât a trebuit să părăsesc bucătăria rapid ca sa nu vărs. Biata şoricică şpreiată sub birou n-a avut această şansă!

Ne place să miroasă frumos în jurul nostru. Folosim parfumuri de corp, săpunuri, şampoane, lumânări parfumate. Turnăm parfum în cadă, în weceu, în pantofi, în maşină, peste tot. Remarcam cu ceva timp în urma, cum că este imposibil să cumperi un mezel neafumat. La fel de imposibil este astăzi să cumperi un produs neparfumat, indiferent că este de igiena, întreţinere, curăţenie sau de uz domestic în general. Ele există în mici cantităţi pe undeva, dar dresura mentală ne impiedică să le căutăm, darămite să le şi găsim. De exemplu încercaţi să cumpăraţi şerveţele nazale fără parfum. Poate doar dacă le comandaţi pe net, că la chioscul din colţ toate put a diverse închipuite flori.

Pe de o parte vorbim şi credem în aroma terapie, dar pe de alta nu conştientizăm că parfumul ne poate face şi rău. Dincolo de constituenţii chimici posibil toxici, însăşi mesajele olfactive ale aromelor ne pot cauza probleme. Nu mă refer la parfumurile cu feromoni care sunt deja mesaje cu destinatar şi expeditor. Nu ştiu exact cum, dar lent şi sigur, ne otrăvim cu parfum.

Este vina noastră. Noi suntem ăia care nu putem accepta că excrementele solide trebuie să miroasă a căcat nu a cireşe amare, că urina miroase a uree nu a limonadă cu mentă, iar transpiratia a... sudoare. Noi suntem cei care vrem să acoperim orice miros cu un altul, pe motiv că e mai plăcut.

Am ajuns să asociem culorile cu parfumuri, acţiunile cu arome, persoanele cu deodorantul lor. Alegem prezervative cu iz de măr verde pentru virginele închipuite, cu scortişoară pentru neveste şi pe cele cu miros de ciocolată pentru perversele care se ard în cur. Trebuie să mirosim bine oriunde, oricât, oricum. Este o manie însămânţată, cultivată de reclame şi propagată involuntar între noi precum panica. Fix ca la turmele de oi. Unele mioare nu văd niciodată câinele care le întoarce. Pentru ele câinele este mirosul fricii propagat de celelalte oi.

Am avut o gagică ce avea un fix pe culoare albastră. Pentru ea orice produs albastru mirosea mai bine decât unul verde şi excelent faţă de unul galben. Produse transparente, bleah, câh!? Ce credea ea despre produsele albastre? Că miros ca marea. Şi ea nu era o oaie ce n-a simţit briza mării în viaţa ei. Stupid.

După antiperspirantele care te fac să miroşi proaspăt 24 de ore, au apărut cele care garantează acelaş lucru 48 de ore. Mâine sigur or să apară cele care garantează 72 ore de prospeţime, apoi săptămâni, luni... Adio duş. Dar cum miroase oare un om proaspăt? Mai ţineţi vreunul minte cum miroase un nou născut, considerând că bebeluşul este proaspăt?! Nu? Trist.

Mă opresc aici din delir şi vă recomand cartea Ira Melanox şi filmul Perfume.
Hai pa şi să mirosim bine!
Cât mai mult.

sursa foto

marți, 9 octombrie 2012

Biserica 2.0 şi sfântul iPhone

Veniţi să luaţi lumină!

   În sfârşit s-a produs! Noul Ierusalim este aici. Biserica 2.0 s-a născut în România. Credincioşii ortocşi, adepţii teoriei dacilor care i-au cucerit pe romani ca sa le predea gratis limba latină şi alţi fani Pavel Coruţ pot dormi liniştiţi. Telefonul o să-i trezească la timp pentru utrenie, vecernie, molifte şi alte chestii pioase.

   "Arhiepiscopia Argesului a platit 3000 de euro pe aplicaţia pentru iPhone care promoveaza Manastirea Curtea de Arges si are inclusiv rugaciuni si un planificator cu alarma, care iti aminteste ce rugaciune ti-ai propus sa spui, la ora si data setata, a declarat pentru HotNews.ro Caliopie Ichim, arhidiacon in Arhiepiscopia Argesului. Potrivit acestuia, Biserica nu poate fi de acord decat cu partea de tehnologie care nu incalca normele crestine..." 

   Genial. Deci, săraca, smerita şi sfânta biserică nu se încurcă cu vreun Huawei, ci se bagă la iPhone direct. Biserica e foarte tare frate. Vorba lui Caragiale, trădare sa fie, dar s-o ştim şi noi. Ne dezicem de şaormari, dar iubim şaorma că tare ne mai place. Iubim trădarea, dar îi urâm pe trădători. A evoluat ceva biserica tătică, de la faza în care orice tehnologie era lucrarea satanei, până la a fi de acord cu partea de tehnologie care nu-i încalcă normele, adică aia care-i mai bagă nişte bani în cont. Băi, voi realizaţi că în stilul ăsta curând o să avem la Politehnică o Catedră de tehnologie creştină?

    Ştirea asta are două sensuri. Parte naşpa este aia că religia continuă să te spele pe creier şi la modul computerizat. Partea bună este aceea că în sfarşit biserica şi-a găsit locul în virtual, unde era şi firesc. Apreciez chiar că îi stă foarte bine acolo pe ecranul telefonului între Angry Birds şi Instagram.
Scrie şi la carte: Întâi a fost Cuvântul, după aia iPhone!
   Sign in, Amin!
sursa foto
 

joi, 4 octombrie 2012

Vin turcii, ba se duc!

M-am trezit transpirat cu sunetul goarnelor încă viu în timpane. Domnule coşmarele astea sunt cu atât mai penale, cu cât un vis erotic nu mi-aş aminti, dar porcării din astea cu invazii, trupe şi arme speciale care topesc oamenii de vii, mi le amintesc de parcă ar avea loc acum şi aci.
Nu vă povestesc nimic din vis că vă râdeţi de mine. Sunteţi toţi nişte spahii zbanghii!
Deocamdată stau liniştit că turcii se pregătesc să invadeze Siria ca să poată caştiga alegerile Obama. Dar dacă nu caştigă, eu nu mă mai uit la ştiri şi preventiv scot tv-ul din priză
Dormitul cu Realitatea aprinsă naşte coşmare.

miercuri, 3 octombrie 2012

Mesaj conjugal

 Iar m-am skolit aseară. Mama ei de bere, care nu mă lasă să ajung pe lumină acasă!

Cum am intrat, m-am vârât tiptil în pat şi m-am resetat ca un calculator cu XP pirat. 
Normal că la trezire mi-a intrat blue screen şi abia dupa 2 cafele safe mode.

Musai trebuie să pun frână la bericioaice ca să n-o iau în mână feliată.
Adică înţelegeţi, mă nelinişteşte puţin mesajul criptat din poză.

Capacul la aragaz lăsat, zice adio hrană caldă şi nici papa rece nu se întrezăreşte pe blatul faianţat alăturat. După cât de roşii sunt chestiile alea două, înainte de emasculare se lasă cu ball torture. Poate că de la mahmureala nu văd bine eu, dar vouă nu vi se pare ca acel cuţit este zimţat?

Ce pesimist pot fi frate, ce aiurit! Ce face băutura asta din om. Probabil mesajul este:
"Pisi, de azi intrăm la dietă. Te iubesc, deseară avem salată de fructe la cină!"

luni, 1 octombrie 2012

Sunt bogat, am câştigat un blat într-un tort etajat!

   Doamnelor şi doamnelor şi doamnelor... nici n-o să vă vină să credeţi ce am păţit. Staţi puţin să trag mai aproape şerveţelele că m-am emoţionat puţin pe mine. Mi s-a ridicat şi glicemia. Asta este, aşa păţeşti când stai la tort.
   Deşi încă nu-mi vine să cred, trebuie vă spun că am fost premiat. Da da da. O ştiti pe La Fee Blnche, zână de meserie şi Prinţesă de Conopidă Fiartă? Ei bine doamna m-a băgat într-un tort, adică într-un top. Este diabetic de dulce fata asta.
   Nu vă spun cât sunt de angosat. Mă simt cam glasat, un pic confiat şi confuz pentru că la blatul 24 unde m-a aşezat doamna, stau strâns presat între Papillon şi Robert.
   Vă închipuiţi cum mă simt? Vecinul de sus e un guru misogin absolut  iar cel de jos ceva cărturar psiholog. Dacă cu Papillon o dau la pace că îi sunt vechi cititor, despre nenea de dedesupt trebuie sa mă documentez. La prima privire deja au apărut probleme. Nenea Robert citeşte. Cărţi.
   Pfiuu, am rupt-o-n fericire. Ăsta mă dă în judecată. Prin vibraţii. Cum de ce? Conteso ce făcuşi duamnă? Ai izgonit mucegaiul din paradisul pierdut şi îl laşi să băltească peste vibraţiile minţii?! Mâine poimâine îmi bate vecinul de dedesupt în ţeavă că-i mănâncă mucegaiul meu biblioteca. Mă duc la castel cu furci si liguri să protestez.

PS. Multumesc frumos La Fee, sunt onorat!
PPS: Când e bătaia pe tort, pardon cu tort?!

duminică, 30 septembrie 2012

Zone defavorizate, cele 7 minuni din Caracal sunt 8

    Ei da, ştiu că deja vi s-au ridicat sprâncenele deasupra cozorocului de la şapcă. Ete la Radu, îl preocupă chestii de economie şi protecţie socială. Nu seamănă cu mine, nu?! Aşa este. Mi se rupe de partea pomenita mai sus. Eu vreau să spun altceva.
   Aveţi chef să ieşiti din rutină, v-aţi plictisit de metropola voastră placut aglomerată şi intens circulată? Am eu ac de cojocul vostru. Vă recomand un weekend la Caracal.
   Serios, fără băşcălie. Vreţi să vedeţi ce generoasă a fost viaţa cu voi când v-au fătat mamele voastre la Bucureşti, Iaşi, Braşov, Sibiu sau Ploieşti? Mergeţi la Caracal să testaţi adevărata dulceaţă provincială.
   Ameninţarea este pe jumătate glumă. Cu salariile din oraşele pomenite, în Caracal orice şaormar de Rahova este boss. Eşti gurmand? Minunat. În Caracal poţi plăti o masă de 7 persoane cu aceaişi bani cu care plăteşti una de 4 în Bucureşti. În oraşul ăla poţi vedea primul şi cel mai vechi teatru din Romania, poţi să râzi că puşcăria este pe strada Libertăţii, brutăria pe Foametei iar ceasul gării arată ora 4 sau16 prin simbolul pseudo roman IIII.
    Te poti amuza că prima şcoală din oraş s-a numit Scoala nr 2, sau te poţi mira cât de tâmpiti au fost constructorii care au construit 4 scări de bloc uitând să scoată dintre ele o imensă macara. Că un incendiu a distrus taman sediul Pompierilor şi s-a furat uşa de la sediul poliţiei, sânt desigur tragice întâmplări. Toate astea le puteţi citi pe internet, Ce nu găsiţi pe net este atmosfera. Nu aveţi cum simţi online fiorul seminţelor sparte în stradă din mers, nu puteţi întelege plăcerea celor 5-7 bărbaţi care scuipă plictisiţi asfaltul privind traficul la intrarea în oraş dinspre Slatina. Nu aveţi cum aprecia ineditul zecilor de căruţe cu cai ce se plimbă prin centrul urbei conduse de puradei de 10 ani care la ora aia teoretic ar trebui sa fie la scoală, fie ea şi numarul 2. Nu puteţi înţelege ritmul de viaţă al unui oraş fără nici o agenţie imobiliară.
   Caracal este o experienţă ce trebuie trăită nu citită; trebuie sa mergeţi acolo!
Vă rog să îmi scrieţi dacă aţi simţit fiorul.
   Aştept.

vineri, 28 septembrie 2012

Dacă te mănâncă în cur, postează pe Facebook


   Dacă te mănâncă în cur nu te scărpina, întotdeauna vei găsi pe cineva să facă asta pentru tine. Pro bono, din simpatie, din perversitate, de drag, degeaba.
   În cazul în care nu este nimeni disponibil poţi rezolva problema şi singur. Iată câteva sfaturi în acest sens:

1. Nu îţi lăsa unghiile lungi că zgârie;
2. Nu îţi da nădragii jos. Deşi se poate fără, este la modă cu;
3. Nu o face politic, că se lasă cu sânge şi stropi;
4. Nu o face cu public, că o să primeşti palme în loc de aplauze;
5. Împarte-ţi mâncărimea în cur cu prietenii tăi. Posteaz-o pe blog, Youtube, Facebook ori Twiter;

   Nu, punctul 5 nu contrazice punctul 4, pentru că pe feisbuc nu e ca în viată. O sută de laicuri nu scarpină la fel de bine ca un deget. Dacă totuşi te mănâncă des în cur ia Ascatrix. Sigur ai limbrici.
   Vă urez scărpiniş plăcut!
Aide pa, fără pupici că mă gâdil!

duminică, 23 septembrie 2012

Basarica blog cu valabilitate limitată

   Scriu aceste rînduri plin de tristeţe prost disimulată sub un zâmbet. Adaug la asta adînca durere şi pioşenie cuvenită la priveghiul unui muribund.
   Dragii mei, scumpii mei (3) cititori, tocmai am realizat că un blog minunat este pe cale să piară. O să spuneţi că asta e viaţa, că blogurile se nasc şi mor, dar nu mă puteţi consola în faţa crudei sorţi care ne va priva în curând de o sursă monomaniacă de umor. Sec dar totuşi umor. Este vorba de Basarica, blog profund anti Băsescu. Din surse sigure am aflat ca Băsescu este la ultimul mandat, fapt care îl trimite pe Basarica în patul de spital al BCVL adică al Blogurilor Cu Valabilitate Limitată.
   Nu pot sa-mi inchipui cum e să aduci pe lume un blog ştiind că are din născare anii număraţi. Câtă cruzime îţi trebuie sa legi viaţa unei pagini plina de vivacitate, de cariera unui singur om?
Ce te faci tu ca autor când obiectul de activitate dispare, când personajul demonizat se retrage din viaţa politica, publică, sau chiar fizic vorbind, dispare? Cred că nimic. Sau poate totuşi există o speranţă pentru el ca la Hollywood. Poate apare un Băsărică resurrection sau un prequel că de sequel(e) nevoie nu mai avem.
   Eh, gata cu retorica. Îmi şterg o lacrimă virtuală şi îi urez lui Basarica rămas bun. Asta e tot.
   Odihneşte ofline Băsărică, Dumnezău să te pixelească!

sâmbătă, 22 septembrie 2012

Audio tortura ardeleneasca


de M.V.
  
   Am luat drumul Timisoarei intr-un microbuz initial aglomerat. Pentru mine cele 4 ore de mers pot fi convertite in ceva ore de somn hipnotic. Gandeam fragmentar, imaginile mi se derulau in cap iar bucati de cuvinte incepeau sa nasca idei din visul meu criogenic. Cu ochii intredeschisi vedeam soferul ce invartea din volan mangaindu-si din cand in cand barba de 3 zile. Deodata in spatele meu aud un "Aloo, ce faci tu?" ce mi-a imprastiat aburii onirici din rarunchi. "Maai, ce sa fac... Uite, cu mama am probleme... Da tuu, probleme deosebite din spectrul medical!"
    "Spectrul" ala m-a ingrozit! Fara voie am inceput sa ascult un halucinant monolog. Cuvintele curgeau fara mila ca niste dalti prin urechile mele adormite.
    "Mai, am fost cu biata mama la un doctor din Deva, un doctoras frumos stii?! Cu picioare musculoase si fund palmuibil, un adevarat "dante" (suspina si respira orgasmic). Mama saraca are 4 pietre la bila de peste 5 cm si n-am ce sa-i fac tu. Nu pot sa-i fac operatie ca are insuficienta cardiaca si eu nu semnez sa o omor. Mai bine cu bile tuu, decat cu mama in mormant. Da daa... Grea alegere tu, mai ales ca a facut si ocluzie intestinala tu. Stii, sunt 3 grade in ocluzia intestinala si ea avea gradul 2 tu. Si trebuia sa o taie sa ii indrepte matele amestecate tu. Si n-a putut tu sa-i faca operatie tu ca are probleme si cu plamanul drept tu. Cica ie atrofiat tu, ca a fumat ca drogata toata viata tu. I-a facut o clisma tu, cu presiune tu, si gata, Dante a reparat-o! Si a fost greu tu ca saraca a scapat pe ea tu. Cum care Dante, doctorul ala dante tu, cu mmm... Cu funduletul ala, tuu... Si i-am luat de la Kaufland tu, pampersi tu. Si saraca are si valvele praf tu. Cum care valve tu?! Alea mitrale tu si curge inapoi tu sange murdar in inima lu biata mama tu. Si i-a mai aparut tu, o eczema mare tu. Pe la pampersi tu."
   Imaginea unei eczeme imense atacand un cur de baba mi-a invadat creierii. Brusc m-am ridicat si m-am rezemat de spatarul scaunului meu fixand cu ochi rai prostia absoluta. Cu surprindere am observat o femeie, ca altfel n-am cum sa-i spun, evident una proasta, ba chiar exagerat de proasta. O privire tampa palpaia din ochii mari, blanzi si tristi de vaca frustrata de monta, iar buzele subtiri de un roz izbitor tremurau. Buzele alea taiate parca cu lama s-au tuguiat obraznic spre mine aruncand un : "Da ce vreti, vreo problema?"
    "Da duduie, am o problema cu faptul ca vorbiti mult, prost si tare! De ce ma chinui cucoana, de ce trebuie eu sa aud cat cacat iese din mama dumitale? De ce trebuie sa stiu ce garoafe are in pampersi, sau ce plamani putrezi are?  Incercati cu sms, nu sa vorbiti, si nu in microbuz! Si inca ceva, Fante nu-i neaparat pluralul de la Fanta iar Dante e ala cu Divina comedie"
    A inchis imediat telefonul si s-a mutat din spatele meu. Dupa ce s-a asezat pe alt scaun precum closca pe oua a suierat rar si lung ca o serpoaica ardeleanca: "Animalule!". Eu asezandu-ma i-am zis: "Ei na, de parca tu oi fi vreo gladiola!"

joi, 13 septembrie 2012

Căcăciosul

 
   Dacă tot am început să dau din casă, azi revin la subiectul buda de la birou. Oameni buni, proza de micţiune naşte monştri. Acum multă vreme aberam cu succes la persoana I despre cum să (nu) te caci la job. Chiar nu îi înţeleg pe ăia de se cacă la locul de muncă. Adică scuzaţi, în caz de "Stejar, extremă urgenţă", te aşezi pe ciuci şi în urzici, dar nu îţi faci program zilnic de deversare a maţului gros la servici. Coşmarul a devenit realitate, pentru că exact asta face un coleg de al nostru. Ticălosul ne pângăreşte de luni întregi templul de porţelan cu apă aromat-susurătoare, umplându-l zilnic de rahat şi putoare. Azi căcăciosul a depăşit măsura; a comiso urât de tot.
   Când a dat ochi cu nenorocirea, femeia de servici a ieşit din buda bărbaţilor plângând. Am sărit repede să o pălmuim, să o oţeţim anticipând un posibil leşin post-viol. Trei dintre cei mai curajoşi dintre noi am năvălit să prindem făptaşul, dar priveliştea căcăstoarei desacralizate ne-a înmuiat picioarele de era să ne scoată tot ea afară cu făraşul. Un turn de căcat maro, mare cât un popic scotea capul cu un centimetru deasupra tronului. În jurul lui, întreaga budă, jumătate de colac plus capacul erau imbrăcată într-un linţoliu de fecale galben şofran tapetat cu coji de seminţe şi roşii nedigerate. După ce ne-am recăpătat suflul, un singur strigăt de revoltă ne-a ieşit la toţi din piept:
-Bă, care spuma mea te-ai spart în budă?!
   Asta a fost picătura ce ne-a umplut weceul. Nu e posibil să ne lăsăm ochii şi nările atacate zilnic de un dobitoc prost de cur. Am ţinut consiliu, am făcut anchetă,  în care ne-am pus zeci de întrebări. Multe diintre ele logice altele de tot căcatul. Ne-am întrebat dacă făptaşul e însurat şi numai ea spală buda acasă. Am emis ipoteza că e un tip atât de zgârcit încât se cacă la birou ca să nu tragă apa acasă. Dar de ce nu o trage măcar aici? Poate e un sabotor plătit de o companie rivală. Şi căcaţii ăia ai lui, monstruozităţile alea bifazice, imiscibile (chiar şi infuzibile, a zis unul), de unde naiba rezultă. O ţine nenorocitul dietă disociată, ori mănânca cuie cu sos de sticlă pisată. Poate-i face nevastă-sa vrăji la cratiţă, ori poate asta face bucătăria asiatică din curul balcanicului. Dar poate că nici nu e om ci un extraterestru căcăcios. Până la urmă am tras linie şi am hotărît să înfiinţăm o poteră ca să-l prindem pe căcăcios.
   Pretene dacă mă citeşti, te anunţ că ai belit maţul. Întreg personalul purtător de coae al firmei e cu ochii după curul tău păros. În plus una bucată mătură lungă ţinută strâns între ţâţe e gata să te lovească crunt. După ce identificăm că îţi aparţine susnumitul organ, o să ţi-l bucşăm cu suluri de hârtie igienică şi apoi îţi montăm frumos la găoază o electrovalvă. Telecomanda o ţinem la muncă şi o să o declanşăm când suntem siguri că îţi este viaţa mai dragă.
   Hai sictir şi căcat în traistă, că te pescuim noi!
 sursa foto


miercuri, 12 septembrie 2012

Striptease ortodox la Bisericuţa Copiilor

   
   Săptămâna trecută fetiţa de 5 ani a unui coleg s-a speriat foarte tare când vântul a dărâmat ceva în curte. Era o umbrela mare ca cele de la terase motiv pentru care, atunci când şi-a luat zborul, a produs mare tămbălău. De atunci copila nu mai vrea să se joace afară dacă bate vântul. Întîmplarea s-a petrecut vineri. Ieri problema a fost discutată la nivel de birou împreună cu preacucernicele mele colege. Ele şi-au consultat la rândul lor duhovnicii şi astăzi au venit cu soluţia. Fata trebuie dusă la biserică să se debrace preotul peste ea. Ştiu ele că se poate face asta la Bisericuţa Copiilor din centru. Primul meu gând a fost: sper că popa poartă chiloţi pe sub sutană, altfel fetiţa o să tragă o nouă sperietură. Ori te pomeni că exact aşa trebuie.
   Depăşind stupoarea iniţială am încercat să spun că fata ar trebui dusă la medicul de familie, să fie consultată de un psiholog sau pediatru. Nu am apucat. S-au uitat colegii la mine ca la nebun şi din priviri mi-au cerut să nu mă bag. Nu mă aşteptam la asta chiar dacă de jumătate de an miercurea şi vinerea îmi mănânc sendviciurile descântate şi cu noduri pentru că nu ţin post. Clar, nu te pui cu biserica de la serviciu că e de rău.
   Amintindu-mi de faza cu Sfântul Catering am gugălit pe Net să mă lămuresc care-i şpilul cu striptizul popesc. Subiectul căutat l-am lăsat la urmă (cei din urnă vor fi cei dintâi), pentru că iată ce alte minuni „ortodoxe” fac unii preoţi:

1. În noaptea de înviere, acceptă un cocoş drept ofrandă, pentru sufletul celor morţi neîmpărtăşiţi, nespovediţi, fără lumânare.
Miroase a Vodoo, sau exorcizare cu pui la ceaun?!

2. Dacă eşti fată bătrână te obligă să ţii post nouă zile de marţi consecutiv, ca să te măriţi. Vrăjeala este ieftină dar totuşi pozitivă. Poate după o asemenea cură maimuţele slăbesc suficient cât să prostească pe vreunul.

3. Oficiază contra cost „slujbe speciale” pentru cei sinucişi, eretici sau avortaţi ori pentru dezlegarea cununiilor sau a vrăjilor. Meniul ăsta vă sună cunoscut? Deci popa e un fel de tata Omida care practică magia albă în rochie neagră. Bine că nu poartă decolteu sau decupeu la spate, arăcan de sufletu' meu!

4. Miruiesc fotografiile unor oameni sau să le ataşează la icoane ori la moaşte. Imediat după asta pozele fac minuni. Vracii indienii nu se temeau degeaba că fotografia le fură sufletele. Aici faza este invers: faci poză (eventual nud) şi o duci la taica popa să ţi-o umple de duh. Blondele care ţin poza între picioare pot chiar rămâne gravide.

5. Te îndeamnă să consumi tămâie sau cenuşă din cădelniţă intre 7 şi 12 zile consecutiv, ca să te vindeci de o anumită boală. Mă rog, aici o fi ceva aroma terapie sau homeopatie. Nu cunosc, nu mă bag în căţuia omului. Fiecare cu drogurile lui.

6. Te obligă să le săruţi mâinile, inelele, veşmintele, ba chiar şi cadavrele, pe motiv că ar fi sfinte. Îţi bagă în cap că la hramuri, ciolanele magice numite moaştele au putere maximă. De fapt BOR este în cârdăşie cu CFR, ADP, BNR, SRI, TVR, PROTV şi alte iniţiale din astea cărora migraţia controlată a turmelor de enoriaşi le bagă bănuţii din corturi direct în conturi.

7. Se ocupă cu „Deschiderea Cărţii“, adică deschiderea Evangheliei, sau a Psaltirii pentru ghicirea viitorului.
Practica seamănă a excrocherie, la fel ca vrăjitoria şi ghicitul. Deşi „sfântă” e scumpă cu draci. Cred că ar costa mai puţin să faci pasienţe şi să practici „întorsul ceştii”. Aia de cafea, perverşilor!

8. Te păcălesc că aprinderea a 9, 12, 30, 40 de lumânări la tot atâtea biserici o să-ţi rezolve varii probleme.
De fapt aşa îşi cresc popii vânzările la lumânari, pe care BOR are monopol. Ia încearcă tu de vinde lumânari în Romania fără să plăteşti obolul, să vezi cum te saltă garda financiară.

9. Cei de la ţară mai ales, sugerează că mireasa trebuie să poarte la slujba de cununie o păpuşă în sân, să-şi calce mirele pe picior, sau să poarte un ban în pantof ca să-i meargă bine în căsnicie.
Alo Vodoo, ia de învaţă de la taica popa cum se leagă masculii de piciorul patului. Păpuşa în sân este o practica vrăjitorească obişnuită de posesiune, călcatul pe picior este pentru control iar banul pe post de branţ, evident pentru prosperitatea financiară.

10. In anumite biserici, popii oficiază slujbe speciale la sfârşitul cărora calcă peste credincioşii bolnavi sau îşi dezbracă hainele peste ei, cu scopul de a scoate din ei diavolii.
Frate câtai circul! Vă inchipuiţi ce senzaţii are popa la faza asta? E mai tare decât în filmul Sora 13, corcit cu Matrix.
Dezbrăcarea preotului pe bolnavi, sau închipuirea înţepării cu “Sfânta Copie” pentru vindecarea bolnavilor este considerata ortodoxa. Cel puţin aşa zice Sfântu' Sait al preotului paroh şi webmaster Istrati Marian Daniel. La aşa titulatură, saitul Parohia Măcin 4 e divin.

   Cum spuneam, ultima practică este preferata mea astăzi. Mă uit în calendar. Nu în ăla ortodox că sigur e vreo sărbătoare de genul Sfânta Lene şi Cuviosul Somn, cu post, rugăciuni şi dezlegare la şireturi. Suntem în 12 Septembrie 2012, o zi din secolul 21, în care cu stupefacţie constat că un tată îşi consideră fetiţa speriată în vârstă de 5 ani posedată deşi a văzut cauza cu ochii lui. El crede şi nu judecă. Nu contează educaţia, nu contează că utilizează tehnologie de vârf. Toate astea sunt pană de vulpe la pălărie pentru el în momentul în care trei muieri (cu studii tehnice şi ele) îi spun că trebuie dus copilul la biserică să se dezbrace popa de caracter peste el.

   Abia acum m-am prins eu de ce şi-a pus BOR biserica în curtea Politehnicii din Bucureşti. Ca să umple cu colivă capetele viitorilor ingineri.
   Deus ex machina. Admin!