miercuri, 31 august 2011

Sânge şi scrum

Mi-e cald! Îmi este cald, atât de cald încât creierii îmi zumzăie în cap ca tolele unui transformator. Mă tem că zgomotul o să-mi răzbată în afara cutiei craniene prin timpane. Simt la fiecare inspiratie cum plămânii îmi ard. Mă scorojesc; îmi muşc limba avid după o picătura de sânge după ce am epuizat saliva. Este aşa de cald încât bănuiesc că nisipul clepsidrei s-a topit iar sticla din sticlă curge într-un fir infinit. Este atât de cald încât halucinez. Clepsidra devine amforă şi amfora trup. Mă sperii când în furnal mişcă ceva. O mâna întoarce clepsidra, mă ajută să-mi strâng prosopul şi mă conduce afară din saună. Îmi pare orfană, fară stăpân. În faţa mea piscina clipoceşte hipnotic. Mă îndrept către ea clocotind cu aburii şiroind în păr, ca un boiler ambulant. Mă prăbuşesc în unde şuierand ca o locomotivă scăpată de sub control pe un pod. Jerbe de apă îmi condensează în sânge urme de fum. Este rece.
Mi-e frig! Cu apa şiroi, cu tine în gând, urc treptele de marmură. Mi-e dor de tine şi de a ta tigară înşurubată în zâmbet. Mie atât de dor încât mă aplec şi sărut scrumiera. Plâng ud. Iubirea trecută are gust de sânge şi scrum.

joi, 25 august 2011

Atenţie vipere!


De nenumărate ori am trecut pe lângă semne ca acesta fară să le vad. Ori le-am ignorat deşi luasem act de ele pentru că n-am crezut avertismentul. De puţine ori am dat atenţie şi am notat în minte posibilitatea unui pericol. De foarte puţine ori mi-am dorit să-l fi vazut. Nu pot uita una din aceste ocazii.
Am fost în casa lor de două trei ori şi n-am simţit nimic. Nimic rău. Am băut cafea si am fumat, am ieşit la club sau masă în oras. Socializare banală cu cunoştinţe second hand. Îmi păreau simpatice şi atât. Genul de oameni pe care îi treci în listă când dai forward pe mail la bancuri. A trecut un an până să aflu din presă că ai mei cunoscuţi au fost acuzaţi de pedofilie. Am întrebat în stânga şi în dreapta dacă e ceva adevarat, dar n-am primit decât răspunsuri evazive. Mi-a fost rău. M-am gândit că nu mai stiu să apreciez un om. Apoi am auzit că acuzaţiile au fost respinse şi mi-a fost ruşine. Abordat online pe messenger, i-am gratulat pentru recăpătarea onoarei. Printre glume despre traiul la răcoare am spus: “bine că nu a fost nimic adevărat”. Am rămas paralizat de răspunsul care o să-mi sape tranşee în cap:
- Ei pe dracu, am avut avocat bun de i-am dus şi de data asta în cap!
Of cât de prost, cât de orb, cât de indiferent la semne am putut fi! Ah, cum mă urăsc!
Acum ştiu cât de laş, de spălat pe creier sunt. Mi-am băgat în cap prezumţia de nevinovăţie şi lipsa dovezilor reale. Dobitoc ce sunt, pe astea le cred, avertismentele nu. Însă voi cei conştienti, puneţi semne. Pentru cei care citesc, pentru cei care n-au nevoie să vadă şarpele ca să ştie că pericolul este real.
Ochii mari!

luni, 22 august 2011

Călugăriţa

Arăta ca un băţ verde sau ca o frunză răsucită cum se ascundea în tufiş. Odată pornită în explorarea unei zone cu pietriş îmi atrage privirea. Şi eu pe a ei. Sau o fi un el, caz în care la prima dragoste o să-şi piardă capul. Definitiv. Arată fioros de elegantă. Pentru gângănii este moartea cu două coase, dar din faţa degetului se retrage strategic. Este în floarea vârstei, mai are peste două luni de viaţă. Dacă aş pune-o într-un terariu, ar putea trăi doi ani. Dar aia ar fi viaţă?
Mai bine îmi rămâne mie poza iar ei zborul, pânda, împerecherea şi canibalismul provocat de epuizarea depunerii a sute de ouă.
Drum bun şi vânatoare îmbelşugată călugăriţo!

vineri, 12 august 2011

Cu marea în cap şi bărcile pe dinafara

Fac bărci. Construcţii fragile ca economia tarii. Făcute să te amăgesti cu ele, din etichete ce nu ţin la valuri, să nu vorbim de furtuni. Marea unduieşte galben între malurile vitroase aromind a malţ şi hamei. Mă dau cu mintea în hamac. Am rău de hulă. Ochii îmi caută păşind marinăreşte un reper. Speranţa ţine lipită privirea în azur şi mâna la gură. Este goală! Alte mări deja supte de viaţă se întrezăresc printre sfărămăturile bărcilor. Treaba lor. Ale mele nu pot eşua pentru că am marea în cap şi bărcile pe dinafară. Briza miroase a mici, scoicile s-au mutat prin burice iar crabii forfotesc în păr. Contemplu bărcile cu ochii tot mai mici. Bărcile cresc. Sunt tot mai mari. Le-o fi dor de marea din mine. Ce pacat. Mie mi-e dor de pat. Marea se revarsă, bărcile îmi intră în ea prin ochi. Undeva la buza mării este un far verde. Să-l stingă cineva. Vreau sa dorm!

miercuri, 10 august 2011

Futurii mă-tii

Praful şi căldura toropesc orăşelul. Copertine gălbejite, umbrele pleoştite, bănci şi frunze, se scorojesc sub arşiţa soarelui. Este două după prânz, ora favorită a moşarilor de a căra din piaţă trei piersici în speranţa că nu îi găseşte moartea acasă.
- Mario, pleacă de acolo că te muşcă albinele! De ce nu te joci ca copii normali cu mingea?
Cacofonia si accentul mămicii îngrijorate mă fac să întorc capul. Arată ca o femeie dar urlă ca o mâţă răguşită în rut. Detectez sursa accentului în ţigarea dintre ghearele conice vineţii şi în cojile de seminţe care îi sar dintre dinţi ca tuburile goale din AKM. Trec pe lângă ei. Copilul şi cele câteva flori ofilite între betoane îmi sunt în drum. Puştiul are ochii plini de mirare. Exclamă:
- Futulaş, vino 'a mini sî ni giucăm!
Aia decolează ca un Harrier de pe bancă să-şi recupereze copilul.
- Mario vino încoace imediat! Aolei câta-i albina! Asta te muşcă până te omoară.
- Ie futule mami! Futu'aşii nu muşcă, mi-a zis doamna la glădi....
- Ba e albină otravitoare cu acul cât vaccinu'. Toate sunt otrăvitoare, auzi? Treci încoa' imediat!
Îl înhaţă vultureşte dintre tufe în timp ce ăla mic începe sa bâzâie ceva cu floricele si fluturi.
- 'Tu-ţi futurili mă-tii, acasă cu tine că nu pot să respir, grijania ei de educatoare...numai prostii vă bagă în cap!
Ridic aparatul, pozez gângania si râd. Mario baiatule, mă-ta e o proasta. Păcat că va trece multa vreme până când o să i-o spui. Oricum nu o să te creadă!

marți, 9 august 2011

Revoltele din Londra: De grija cui moare românul?!

Aţi auzit de tămbălăul din UK? Eu fiind retard din fire am deschis tv-ul azi după ce mi-a învelit ţaţa Floarea la piaţă ouăle în Daily Tribune. Mi-au căzut ochii pe ştirea zilei depre un tip arestat în timp ce se mastuba în faţa unei cladiri unde de la geam se holba una. Şi cum încercam eu să aflu cine-i Julieta aia de inspiră fierbinte pasiune onanistului, văd o ştire mică, mică într-un colţ care zicea despre “a treia noapte de violenţă continua în Totenham.” Caut înfrigurat ştirea propriu zisă şi dau de...
Revoltă în Marea Britanie!: “Milioane de persoane nemulţumite că Libia a primit bilete pentru Jocurile Olimpice!”
Ce naiba, unde-s mulţimile, unde sunt bătăile?! Am aruncat ziarul şi am deschis tembelizorul. Trei benzi de text cu revolte londoneze pe Realitatea, patru pe OTV şi la toate jurnalele Tv româneşti: sfârşit de lume la Londra tăticu'!
Ce aberez eu aici?! Revoltele alea sunt reale. La cât pot eu să văd, aia dau foc la magazine după ce le golesc, deci sunt jafuri reale. Şi incendierile sunt adevarate. Dar se petrec în UK, unde britanicul cu ştaif nu se cacă pe el de frica a 100 de huligani arestati care au târît alţi 1000 după ei. Pentru londonezi, cei care ard maşini sub pretextul că îl răzbuna pe "taximetristul" Mark Duggan, minunatul cap de familie de meserie narco dealler, este o ştire secundară.
Asta face diferenţa reală între ei şi noi. Pe ei îi rode că SUA intră în recesiune, că JO bat la usa şi Libia primeşte moca bilete. Iar pe noi ne doare sufletul de ei.
Câinele moare de drum lung şi prostul de grija altuia.
Cam atât!

luni, 8 august 2011

Shake that money maker - să moară de ciudă Standard & Poor's

No way you look girl,
No way you move girl,
You driving me crazy
You breaking the whole world
You got that bond girl,
That magic bond girl
So do your thing,
Shake that thing, money maker.
…...................................................
Shake it girl, shake that money maker,
That money maker, now boom boom, boom boom.

Versurile melodiei aparţinând DJ Sava si Raluka se potrivesc cu ce se întamplă cu lumea când ţara care face banii (la propriu) dând din fund prea tare, se dezechilibrează ameninţând să dea cu bucile de Terra.
Din pompoasele explicaţii date cu perdaf de gulere albe, ar trebui să înţelegem că nu ar fi nici o problemă că Standard & Poor's a declasat cu o treaptă economia nr.1 a lumii.
Serios?! Ia încearcă să pui la telecomandă în loc de baterii AAA, baterii AA+ si spune-mi ce observi!
Cum, nu există baterii AA+?! Muhaahaa...Nici economii AA+ nu există!
Mediafax ne povesteşte că “Janet Tavakoli, analist independent de credit, afirmă că puţini investitori sunt obligaţi să ţină numai obligaţiuni cu rating AAA, iar cei aflaţi în această situaţie nu vor avea probleme din moment ce Moody's şi Fitch încă menţin SUA la triplu-A.”
Acum să vă traduc eu.
Băieţi S&P nu vă culcaţi pe o ureche după ce aţi tras clopotul de alarmă; Economia SUA o să facă ce ştie mai bine, adică o să mai tiparească nişte bani cu care o să vă convinga indirect că sunt solvabili. O să facă asta pâna îi puneţi A-ul din triplu-A la loc, indiferent cine plăteşte nota.
Soluţia ar fi să emigreze americanii la noi. Le-am găsit un nou loc de turnat...în pahare, că de filme sunt sigur sătui!



marți, 2 august 2011

Jocuri flămânde

Era una din acele nopţi în care nu vroiam să fiu singur dar nici nu mă încânta ideea de a ieşi cu alţii. Resimţeam un fel de scârbă faţă de mine, faţă de lume, faţă de toate. Sila de viaţă.
Am ieşit totuşi cu gândul să mă plimb ca să-mi limpezesc mintea. Vroiam să obosesc, să-mi fie frig, ca la întoarcere apartamentul să mi se pară cald şi primitor. După câteva sute de metri am simţit gerul atât de puternic, încât cu mâna congelată am deschis portiera primului taxi întalnit. Abia în caldura dinăuntru mi-am dat seama că nu-i pot cere şoferului, să mă ducă pănă la capătul strazii. M-ar crede nebun. Aşa că i-am spus fals vesel:
- Ştii să-mi recomanzi un bar şi să mă duci acolo?
Nu mi-a răspuns. A ambalat motorul apoi s-a întors spre mine. Lumina venită din spate, îi ascundea chipul. Nu am putut observa expresia lui când mi s-a adresat:
- Eram gata să cred că vrei doar să te incălzeşti sau să stai cu cineva de vorbă!
- Interesant! Ţi se întâmplă des să dai peste oameni din ăştia? Adevărul este că locuiesc doar la câteva blocuri distanţă de aici.
- Ştiu, te văd zilnic când treci. De obicei aştept comenzi parcat pe colţ lângă blocul tău, dar astăzi nu vreau să stau la bîrfă cu colegii. Chiar vrei să te duc la bar sau te duc până la scară? Nu te costă nimic în ambele variante.
- Şi care ar fi motivul amabilităţii tale?
- Nu ştiu, pentru că eşti simpatic şi eu plictisit!? M-am săturat să discut despre fotbal, maşini şi femei toată noaptea.
L-am privit atent. Am mai trăit senzaţia asta de nelinişte cuibărindu-se călduţă în stomac. Cunosc acest gen de interludiu, apanajul celor care simt, vor dar nu au curaj. Nu, nu...era prea aproape de casă. Am deschis portiera şi am coborât.
- Cred că m-am încălzit suficient, mulţumesc!
Am pornit fără sa privesc înapoi. După câţiva paşi m-a ajuns din urma. Mergeam paralel, eu grabit pe trotuar cu mâinile înfundate în palton, el încet, prefăcându-se ocupat cu ştergerea parbrizului. Am schimbat direcţia şi i-am bătut în geam. M-a privit surprins. Faţa luminată de becul cu vapori de sodiu avea culoarea bronzului nou. Prin luciul sticlei, părea un studiu fotografic, iluzie care a disparut odată cu coborîrea geamului.
- Te-ai răzgândit? A întrebat el.
- N-am chef să merg acasă. Hai să facem puţină conversaţie şi după aia mă duci să beau ceva! Am spus eu aplecat către portiera din spate.
- Urcă în faţă, că mă doare gâtul când te privesc peste umar!
Căldura m-a învaluit anulând senzaţia că făceam o gafă. Muzica torcea din radio, staţia hârâia intermitent amestecând coduri pronunţate de voci nazale.
Am intins mâna către el:
- Ionescu, Adrian Ionescu! Andu.
- Popescu! A râs arătându-şi dintii. George, Geo mai bine!
- Amândoi suntem Escu. Am zâmbit şi eu. Şi numele se potriveste cu chipul. Frumos!
Stânjenit de compliment s-a foit ajustând inutil oglida, apoi m-a întreabat:
- Mai frumos ca dracul, aşa trebuie să fie bărbatul, nu?!
- Frumuseţea este un lucru subiectiv; după criteriile mele eşti frumos!
A oftat şi fără să mă privească a continuat pe acelaş ton.
- Cică unii pot să ghicească dacă celălalt este...hmm, la fel ca ei! E adevarat, tu poţi?
Mă gândeam iar să cobor, înainte de momentul adevărului.
- Îmi pare rău Geo, nu vreau să arunc supoziţii sau să pun etichete.
- Dar poţi sau ai putea să te uiţi la mine şi să ştii? Uite, aprind plafoniera! Uită-te la mine şi spune-mi ce vezi?!
Trăsăturile frumoase i se încheagau ca sub efectul azotului lichid. Privea undeva la nivelul pieptului meu. Întinzând mâna i-am ridicat bărbia. S-a oprit la jumătatea gestului de a îmi îndeparta mâna. Am ridicat arătătorul şi i l-am pus pe buzele întredeschise.
- Uită-te la mine! O clipa am surprins vartejul albastru, apoi pleopele l-au ascuns. Cu sprâncenele împreunate mi-a respins mâna rapid, aproape violent.
- Coboară, îmi cer scuze că te-am oprit când ai vrut să pleci!
- Cum doresti. Noi doi aparţinem aceleiaş lumi! Asta vroiai să ştii, nu?! Crezi că te poti scuza pentru ceea ce eşti?
- Era o explicaţie! Nu mă port aşa deobicei, eu nu sunt aşa! Vocea îi tremura. Am pus mâna pe încuietoare. Clicul a fost acoperit de rugamintea lui.
- Nu pleca, mai stai cinci minute, apoi te las în faţa scării şi mă duc la colegi!
- Şi o să vorbeşti despre fotbal, maşini şi femei? Nu o să-ţi tremure vocea ca acum, ştiind ca dacă priveşti în sus o să fiu la geam?
- De ce faci asta? Ai spus ce aveai de spus. Am primit raspunsul. Ajunge.Hai să te duc la un bar; alege-l indiferent de distanţă. Gratis.
La plecare părea stăpân pe sine. Treptat însă, odată cu apropierea de destinaţie a redevenit nervos. Înainte să cobor am întrebat:
- Vrei să intri să bei o cafea?
- Nu pot, nu vreau să intru aici! Poate altă dată! Stopurile taxiului au dispărut în noapte ca doi ochi injectati de alcool. În club era atmosferă de „prea devreme”. Abia începuse să se populeze iar profilul nu era deloc evident. Două fete se hlizeau la o masă în timp ce mainile li se legănau împreunate sub tăblie. Un tip vag cunoscut m-a salutat deferent. Băutura îmi lăsa gust amar în gura, făcându-mă să mă întreb la ce naiba am comandat-o.
- Cum rămane cu cafeaua aia, o mai primesc? Ştiu că par nehotărât...
- Ia loc Geo, speram să te întorci. Nu eşti nehotărât, eşti bulversat de confirmarea unui adevăr bănuit. M-am adresat barmanului care îl privea insistent.
- Nu te holba la el, că este prima dată aici. Adu-ne două cafele şi ia asta, că n-o mai beau!
Geo se uita prin sală. Iluminarea mai mult decât discretă îl lăsa doar să zărească siluetele care se îmbrăţişau în separeul din apropiere. Ghiceam stanjeneala amestecata în el cu dorinţa căreia nu i se putea împotrivi. Intuia că asta o să vadă când va intra şi totuşi nu se putea stăpâni. La aproape patruzeci de ani, stătea cu gura deschisă şi ochii rotunjiti ca un copil. Nările îi fremătau avid.
- Salut, se poate?
Tipul care mă salutase mai devreme, încheind probabil turul de sală, se oprise lângă Geo. Am vrut să-l trimit la plimbare, dar era deja târziu. Magnetismul îngroaşa atmosfera dintre ei pâna aprope de palpabil. Şansele mi-au scăzut la jumatate întro secundă şi continuau să cadă ca bursa. Experienţa îmi spunea că pierdeam. M-am ridicat cu zgomot de pe scaun, ca să captez atenţia.
- Eu m-a duc la masa aia din colt. Dacă ai nevoie de mine acolo sunt! M-a şters cu privirea. Ochii irizau albastru intens dar scânteia lor nu-mi era adresată. M-am retras.
Cafeaua era mai amara decât bautura dinaintea ei. Pe vremuri o găseam placută şi aromată. Rămăsese doar amăreala. Cele două siluete cocoţate pe scaunele înalte, gesticulau. Ce îşi spuneau nu avea importanţă. Eu ramăsesem singur gol şi obosit. Îmi doream iarăşi să înceteze chinul. Măcar să încerc. Am ajuns la bar în momentul cand cei doi încercau prima atingere. M-am băgat între ei. Simultan cu împingerea băgăciosului l-am apucat de umăr pe taximetrist.
- Geo, hai să mergem, mi-ai promis că mă duci acasa!
- Telefonează după alt taxi, s-a răţoit el indispus! Şi-a revenit şi m-a apucat de brat, aşa cum speram. Hai să îţi chem un coleg prin staţie!
Celălalt a încearca să-i reţină mâna, dar am trecut între ei. Am ridicat tonul cât să mă mai audă şi altii din jur.
- Daca vrea să se întorca la tine, nu am să îl impiedic; cunosc regulile! Hai Geo!
În gerul noptii, fâşîitul staţiei radio se auzea intermitent. Fumam lângă maşină în timp ce aplecat pe geam el căuta un coleg liber. Priveam trupul, încercând să nu-miimaginez ce acoperă. Am închis ochii şi mi-am lins buzele. Când i-am deschis, albastrul ochilor lui mi-a inundat retina. Rasuflarea îmi incălzea faţa. M-a prins de ceafa şi s-a oprit cu buzele doar la un milimetru de ale mele. Mana lui s-a strecurat printre reverele paltonului, mi-a atins pieptul, a urcat spre gat şi mi-a ridicat bărbia, exact cum făcusem mai devreme eu. M-a îndepărtat cât să-i pot privi chipul sculptat în piatră.
- Andrei, de ce nu mi-ai spus mai devreme?
Aş fi vrut să-i spun că-mi pare rau, să-l cosolez pentru ceea ce o să caştige, dar frumuseţea momentului m-a oprit. Şovăind o clipă a pus buzele peste ale mele, sorbindu-mi suflul apoi a lunecat rapid catre urechea dreaptă şi în sfrasit pe gat. Am închis ochii ascultandu-i răsuflarea, şovăitor în faţa dulcelui chin. Apoi hotărât i-am deschis lăsand curentul eteric să pluteasca între noi pâna la contopitre. Vartejul sangelui îmi bubuia în urechi, venele îmi pulsau gata să pocnească. Pluteam în cercuri concentrice, ameţitor de plăcut şi încet, ca un balon către cer. Apoi înţepatura şi zgomotul fluidului ţâşnind, dornic de libertate, m-a făcut să lunec, să cad.
- Andrei, Andrei….Andu! Glasul lui se îndeparta şi se apropia ca prin pâslă. Am tresarit. Surpriza m-a umplut de fiori electrici. Eram inca acolo amandoi; el laş şi eu flamând. Am urcat fără vorba în taxi. M-a dus aproape de casă, în locul unde ne-am intalnit. Am privit drept în ochii lui. În ei nu era nici întrebare, nici teama. Surâzând dojenitor l-am chemat. În timp ce el se întindea timid să ma atingă l-am prins de ambele mâini.
- Ai avut de ales Geo şi ai ales gresit! Ai fi putut să profiţi de şansa unică de a deveni vînator, dar ai ales să fii pradă. Aş fi vrut să-i spun că-mi pare rau; să-l cosolez, pentru ceea ce urma să piardă, dar m-am oprit. I-am prins mâinile mai bine şi l-am tras către mine. Sălbatec, am înfipt dinţii în pielea netedă a gâtului. S-a zbătut involuntar, surprins de ceea ce simţea. Vroia, vroia să-i ofer plăcerea unică, dar nu ştia că este amestecată cu durere. El a ales să se termine aşa. Ştiam că asta a vrut de cand l-am văzut. Am avut un moment de slăbiciune; el însă a fost pierdut de la început. Cu ochii larg deschişi a lăsat albastrul să-l părăsească. Corpurile noastre s-au zvârcolit cautând bucuria de a dărui, voluptatea de a lua. A tresărit din ce în ce mai slab apoi s-a relaxat. Am mângâiat chipul palid. Cu palma am acoperit pupilele dilatate la maxim, tivite cu un cerc azuriu. Ochii au rămas ca doua ferestre deschise către nimic pe faţada unei case frumoase dar goală. I-am sprijinit cu grijă capul de tetieră şi am coborât. Prin geamul ce reflecta parţial lumina zăpezii părea că doarme, cu faţa scăldată în luciri de argint. Mă covârşea tristeţea şi invidia. Căutarea lui a luat sfârşit.

luni, 1 august 2011

Sonetul bloggerului sonat

Când din colţuri de minte murată,
Şi din cuvintele reci prea sordide,
Am obosit arid a strânge pilde,
Pe mucegai mi se pune o pată;
Pecingine pe chip mi se intinde.
De pizmă şi fiere adânc inundată,
Mi-e inima, iar carnea mi-e fiartă
În fierbinte puroi şi vome fetide.

Sunt grozav de gelos pe al tău talent;
Îmi spui că din jocul tastelor trăieşti,
Dovedind că sunt un biet impotent.

Mi-aş vinde mâna să văd cum albeşti,
Fără internet, scos din al tău element,
Pun pariu că ai să ajungi să cerşeşti!


Sonet in stil italian. Leapşă de la Cosmin.