marți, 31 mai 2011

Plouă

Plouă cu tăciuni în pântecul meu însetat de ţărână. Plouă cu nasturi de aramă peste fruntea-mi asudată de patimi. Plouă cu verbe, plouă cu vervă in poezie si proză. Hai vino, vino aproape!

luni, 30 mai 2011

Un alt Adam


Astăzi mă simt ca un şcolar care începe un caiet nou şi se străduieşte să nu mâzgălească şi să nu rupă foile. Oare cât voi rezista? M-am hotărât să-mi elimin tristeţile şi să-mi etalez succesele. Am să merg înainte cu ele şi o să-mi înghit nereuşitele. M-am hotărât ca atunci când un lucru nu mi se întamplă aşa cum vreau, de exemplu când aştept pe cineva şi nu vine, să mă gândesc că acea persoană nu mă merită. Îmi pun în plan să-mi regăsesc surâsul, încerc să mă dezobişnuiesc să interpretez totul pentru că sunt încă un copil suspicios. Încerc să fiu calm în reacţii şi bun; să fiu solar şi să nu incit la reacţii violente...Dacă merge bine, dacă nu şi mai bine, eu sunt acelaş. Am hotărât să dau ce-i mai bun chiar de-ar fi să pătimesc înzecit. Azi vreau...ce vreau?! Vreau doar să fiu. Am constatat că pot exista cu şi fară cineva care să-mi aprobe sau dezaprobe orice acţiune. Am simţit că a fi înseamnă pur şi simplu a fi şi nu implică mari aşteptări care pot aduce deziluzii pe măsura. Am ghicit că a exista implică simpla favorizare a proceselor vitale sau mai curând minima lor obstrucţionare prin gândire şi factică negativă.
Vreau să continui să exist. Vreau să nu pier din cauza unui start ratat de frica de a nu pierde cursa. Dacă este nevoie o să rup din mine mai mult decât o coastă. Pentru că Dumnezeu m-a înzestrat cu darul creaţiei, am să fac din propriu-mi trup un alt Adam. Aşa o să-mi pot corecta din exterior esenţa. Da! Exist, trăiesc, iubesc...ce poate fi mai frumos!? Şi dacă urăsc sau sufăr tot este bine. Înseamnă că n-am murit dacă pot simţi durerea. Înseamnă că simt diferenţa între îmi place şi îmi trebuie. Am nevoie de mine. Dincolo de egotismul definiţiei, ce-a mai importantă fiinţă din lume pentru mine, sunt eu! Sunt complex de minunat. De m-aş putea înţelege, aş fi perfect!

vineri, 27 mai 2011

Vodafone sună şi fuge

Trăim vremuri cu turbiditate ridicată, într-o societate afectată de demenţa globală. Iată că am apucat să o vad si pe asta: marele concern Vodafone dându-mi mie beep, pentru neplată. Beep-uri, pardon! Şi nu numai că dă beepuri dar nici nu răspunde când sun înapoi la minunatul numar 0372022244 ca să văd care-i problema. Ca un copil obraznic, Vodafone îmi sună la uşă şi fuge.
O companie multinaţională, la care cotizez cu banul de pe când se numea Connex (asta înseamnă minim 8 ani) îmi dă beep-uri. Nu unul, ci 4 în decurs de 2 ore. Vodafone mă harţuie practic pentru nimic. Nici măcar nu s-a încheiat luna. Pentru câţi bani le-am pompat ar putea avea bunul simţ să mă trateze cu respect şi să-mi facă o somaţie prin SMS, dacă vocea sau hârtia sunt prea scumpe pentru ei. Dar ei trimit un sms pe 24, că scadenţa este pe...22 ale lunii în curs !!! Cred că azi mi-a expirat ultima felie de fidelitate. Încă o mîrlanie din asta şi renunţ la serviciile lor bine garnisite cu ţepe şi reclame mincinoase. Singurul lucru care m-a ţinut pâna acum legat de ei este mâna de cunoscuţi şi rude rămaşi în reţea. Propun ca de astăzi Vodafone TM să se redenumească Vrajafone TT (Trage Ţeapă).
Mulţumesc pentru beep Vodafone, haidi pa!

miercuri, 25 mai 2011

Verde mort

Verde nu-i culoarea fierii,
Nici albastrul nu simbolizează cerul;
Când negru nu înseamnă noapte,
Zâmbeşte alb şi trist caloriferul.
Roşu nu se adapă în sânge,
Departe este rozul de dulcea candoare,
În moarte se decolorează toate
Şi se topesc în galben-lumânare.
Verde nu dă aroma ierbii,
Albastrul peruzelei chimic defect;
Când negre şoapte înfloresc în suflet,
Exudă calciu din schelet,
Roşu stă al ruşinii voal,
Tapat în roze minciuni şi umbre carnale,
Iar moartea le striveşte toate,
Ca pe frunze sub grăbite picioare.
Verzi, ba poate uşor albastre
Umorile dospesc în abdomen,
Negrul scaldă trupul în răceala,
Urechea zemuieşte cerumen,
Roşul inundă ochii cu roz,
Pudrând machiaj de dezolare,
Peste paloarea suferinţei,
A agoniei şi-a morţii ultimă culoare.

marți, 24 mai 2011

Amantul violent - Confesiunile unei bucătărese de mucava

- Salutare Mister!
- Salutare bucătăreaso. Rar mai apari!
- Am fost în oraş. Ca de obicei am plecat devreme.
- Şi tot ca de obicei fară mine.
- Tu eşti omul producţiei. Azi am produs şi eu nişte amintiri. M-am întalnit cu unul, tot un fost ...
- Vai ce mişto!
- Era cam violent în sex. Am stat de vorbă doar în părculeţ. Cred că vrea să reluăm. I-am zis că dacă nu simte ceva, mai bine pas.
- Cât de violent era, îţi rupea dresurile?! Ori este ăla de te băga cu capul în şifonier?
- Da, adică nu pe mine, pe alta a băgat-o cu capul în vestiar. Din ăla metalic. Era aia cucuiată toată.
- Hi hi, foarte tare! Deci ţi-a propus să aprindeţi candela iubirii din nou?
- Ei, vrea să mai bem cate o cafea împreună. Însă, ştiu eu că toate de la o cafea din asta pleacă. Aşa se brodea. Ne găseam întâmplător, mă invita la un suc sau cafea şi el bea coniac.
- Pai nu ziceai ca îţi dădea să bei, ca să-i cedezi? El bea, dar tu?
- Şi eu, mai cu sila mai cu mila, beam şi după urma dezmăţul. L-am tot evitat pentru că mă simţeam folosită. La început cu mine nu facea nimic şi cu alta s-a culcat Eram tânara, bella şi vroiam şi eu sa fiu...mă intelegi. Dar nu o făcea. Mi-o dădea doar la cioc. Şi cu o ţiganca dotată pe care o cred pe cuvant...s-a ars!
- Femei cu paloş, jamaicance de cauciuc! Şi tu ce ai facut?
- Am fost acasă şi i-am reproşat că mă ţine de proastă. Oricum îşi făcuse legături (periculoase?) aşa că m-am deşteptat. Nu mai vroiam să fiu folosită.
- Ce fel de legături?
- Cu alţi interlopi. M-am convins în cele din urmă că nu se merită şi s-a terminat. Dar ştii tu, convigerile sunt făcute să se încalce.
- Aşa că azi te gândeşti sa reiei povestea. Părerea mea...
- Nu ştiu. Părerile...hm, toţi avem câte una, ca şi cu cururile, toţi avem câte unul.
Oricum cu violentul nu mă întâlneam foarte des. O făceam când simţeam nevoia să trăiesc intens, sau senzaţii tari, cu toate că de formaţie sunt mai mult senzuală. El mă trata ca pe o decapotabilă dar eu eram mai mult family decât sport. Uneori îl doream foarte tare şi când apărea mă lua o spaimă de vroiam sa mă întorc. Ajungeam la uşă, deschideam şi nu se repezea din prima. Avea tactica lui. Întâi serveam ceva, apoi vorbeam, si după urmau mângâierile, apoi tăvăleala. Şi culmea, eu începeam. Mai ales când era vara şi stătea la bustul gol, îl ciupeam. Îl ciupem de sani şi spuneam "nu eşti tu iubitul meu". El se uita la mine şi zicea: "lasă textele, ştiu că mă vrei!”. Însă refuzul meu îl aţâţa.
- Deci povestea a durat mai mult de un anotimp?
- S-a întins pe ani, dar adunată hai să zicem că ne-am văzut două luni consecutiv. Ajunsesem atât de departe încât l-am chemat să bem ceva, ştiind că întâlnirile cu el se termină rău, cu mult sex. Iar sexul musai era îmbibat în sticle de alcool. Urma plăcerea unită cu durere şi umilinţă. A doua zi îmi dădeam palme că iar i-am cedat. Nu ştiu dacă mai vreau să retrăiesc asta. Poate o să fie altfel, că m-am mai şcolit. Dacă acum rezist? Dacă-mi place o dată, o să mă prindă iar de proastă. El mă vedea ca pe ceva sexual, ca o jucarie. În timp ce o făceam era josnic, violent, brutal chiar. Şi peste toate, sexul ţinea mult. Aş fi stat, aş fi răbdat dacă ţinea mai puţin. Dar dura foarte mult. Imi prindea mâinile şi mi le sucea. Se urca pe mine, găsea o poziţie în care nu puteam face nimic şi mă toca. Îl aud şi acum. Iţi place fă, îti place? Na fă! Şi dădea, dădea de nu se mai termina. O adevarată maşină de cusut. De aceea evitam să-l vad (prea) des, însă mergeam să-mi iau porţia de andrenalină regulat la două-trei luni. Aproape uitam, când iar ne întâlneam pe strada în mod întamplator. Mă invita la un coniac şi aterizam din şpagat direct în pat. Îl evitam cateva luni, un an, apoi iar recidivam.
Parcă-i un blestem.
Şi când mă gandesc cum ne-am cunoscut, că eu pusesem ochii demult pe el. Acum douăzeci de ani eram undeva pe la gară. Veneam din sensul opus şi am văzut că avea nasturii de la pantaloni descheiaţi. I-am atras atenţia şi m-a invitat la o cafeluţă. El a băut coniac, coniac care s-a lungit până ne-am trezit acasă la el. Acolo ăsta se urcase pe mine, dar eu, "nu şi nu"! El incins: "ştiu că-ti place, nu mai fă pe mironosiţa ". Nu s-a schimbat nimic. Eu Virginia Wolff, el Crazzy Loup. A doua zi dormeam. Cred că a sunat pe cineva să-i ceară părerea, că a mai venit unul să mă vadă. Era în trecere, chipurile intra la serviciu. Când a intrat tipul ăla în casă cu pretext să-i ceară ceva, a spus "dulce mai este copila asta", de unde a apărut ?
-Ei, dulce pe dracu, nu vrea sa o fur!
-Acuma şi tu...las-o mai uşor!
Eu mă făceam că dorm. Celălalt arăta bine şi nu stiam cum să fac să întreb cine-i. Am mers împreună în vizita la el pe urmă. S-a lăsat cu mâncare, băutură dar cu sex nu, deoarece tipul era căsatorit şi era şi soţia lui.
Acasă iar nici de-a dreacu' n-am vrut să mă footez, că mă gândeam la ăla. Ce bărbat frumos! Eu m-am îmbrăcat şi am plecat. Pe violent după faza asta l-am mai vazut de câteva ori doar pentru că aveam nevoie de un loc unde să dorm dupa ce mergeam la discotecă. Odată era la muncă aşa că am mers de i-am cerut cheile. M-am dus acolo cu un prieten, doar prieten, pe cuvânt. După zbânţuiala din disco am băgat somn ca valizele uitate în gară. Ăla s-a trezit înaintea mea şi s-a roit. Cand a venit Conu Violentu' de la muncă m-a luat tare. Aha, cu Dinu te culci dar cu cu mine nu! Ce mă durea mai tare, era faptul că nu mă credea. De fapt nici nu trebuia să conteze; nu-l iubeam şi nu o să pot să-l iubesc vreodată. Dar s-a impus atât de agresiv în faţa mea şi i-am cedat controlul aşa de uşor încât îmi venea să fug. Şi acum mă tem de el. Şi atunci de ce-l caut de fiecare dată oriunde aş umbla? Simt că el trebuie să ştie tot ce fac, deşi nu am fost niciodată iubiţi cu adevărat. Era doar plăcere animalică.
Ştiam de atunci că pentru el erai bun dacă stăteai să-ţi facă ce vroia el. Acum după cinci ani, am încă emoţii când îl sun. Eu aia care eram dezinvoltă şi mă comportam naturel, de ce-l căutam, de ce îl mai caut? De proastă, o să zici tu. Cât poate să însemne această relaţie, aceasta pseudo-relaţie în care nu l-am urât dar nici iubit?! O fi ceva gen întoarcerea fiului rătăcitor? Nu contează, important este ca există! Dacă ăsta-i epilogul, vom vedea!
Acum ies dragule! Maine trebuie să munceşti. Cineva din păcate pentru tine, trebuie să plătească şi taxe. Pentru că, toate lumile trebuie să munceşti, ca să avem ce să mănânc.
Noapte bună puişor, somn din hulă!

vineri, 20 mai 2011

Verişoara cea rea - Confesiunile unei bucătărese de mucava

- Ceau!
- Ce au?! Ha ha ha! Bună ziua, ce faci bucătăreaso?
- Sunt filozoafă! Auzi, azi am ieşit în oraş dar am plecat devreme.
- Aha, pe mine m-ai lăsat la sapă.
- Tu eşti omul muncii, ieşi tarziu. Ştii, m-am întalnit cu unul, fost ....
- Popa?
- Nu popa, altul. Popa a fost aşa...în scurt. În timp ce eu aţipisem vară-mea, îl descusea pe ăla ce-am facut.
-Doamne, verişoara ta este de belea!
- Da, aşa suntem noi. Şi ea când facea (şi a făcut!), venea şi îmi povestea absolut tot. Eu chiar i-am zis "ce te mai fuţi fă"!
- Ha ha ha, individuoasă mică ce eşti!
- Pe naiba invidioasă. Eram speriată că şi-a dat kilometrajul peste cap dragă. Aşa deci, spălam vasele de dimineaţă. Harnicuţă şi tăcută. Eu pot să fiu foarte serioasă dacă vreau...
- Da cred, dar când vrei?
- Serios, cu curvele mă conformez, le cânt în strună.
- Eu te plac neserioasă şi descheiată la proteză. Aşa spune, spălai blidele şi?!
- Şi a venit unul de treabă, dar a stat puţin. Un finuţ, un calm. Şi am vorbit noi aşa frumos...Am simţit că tipul este educat. I-a plăcut de mine fără să vrea musai să facem ceva.
- Cui i-a plăcut, popii?
- Nu dom'le, eşti dus?! Popa a fost o oră şi a plecat.
- Doar una scurtă? Dar măcar ţi-a plăcut?
- Da, dă-l în pustii! Mă leşi cu popa? Ăsta e unul care lucrează la IT. Cel puţin asa zice asta.
- Opa, devine interesant!
- Şi a fost sunat de la muncă că s-au spart e-mailurile. S-a dus omul să rezolve. După ce a plecat, am aflat toată storia d'amore dintre ei cu tot (mai ales) cu picanterii. M-a dezgustat.
- Povestea de amor între verişoara şi IT-ist?
- Da mă. Eu vroiam să-l am în memoria mea afectivă şi selectivă aşa cum l-am simţit eu.
- Pai vară-ta asta, îţi dă foştii ei?
- Da, dar pe ăsta nu mi l-a dat că venise pentru ea, însă am socializat şi noi puţin.
- Dar de ce ai ascultat picanteriile dacă iţi făceau rău? De ce nu i-ai zis să şi le bage în cur?
- Pentru că nu întelege, mă tratează ca pe o şufă. Si încă o chestie care mă enerveaza; pe tema asta ne-am mai certat în urmă cu ceva timp, cred că prin 2003. Eram la cineva la Braşov şi a mai venit cineva în vizită, iar asta imi zicea mereu Nadia. Nu m-ar fi deranjat dacă mă afişam în lumea asta cu nume de scenă. Dar deşi o iubesc pe Nadia, nu vreau să mi se spună aşa. Eu am înţeles imediat de ce făcea acest lucru. Ca să par o femeie uşoară, o pasivă parşivă şi ea marea activia.
- Mda, păcat că nu-ţi mai place pseudonimul. Mă gândeam să îţi spun aşa în poveştile astea pentru că ştiu că în copilărie te identificai cu ea.
- Tu poţi să-mi spui Nadia. O iubesc însă aici este vorba de verişoara. Îi tot dădea cu Nadia în sus şi în jos. Aşa m-am enervat...Ne-am aruncat cuvinte grele. I-am spus că nu se face aşa ceva atunci când vine cineva în vizita care nu mă cunoaşte.
Altă dată aceiaş problemă. Ne dusesem tot la Braşov impreună pentru club şi am ajuns în casă la tipul ăsta. Mie de rupte şi circuri nu-mi prea pasă. Dar asta nu se mai oprea. Şi turna la gogoşi, şi fabula, că are ea acasă ceva din platină. Gură bogată. Minciuni! O ştiu când minte ca să-mi ia faţa. Întotdeauna a fost invidioasă pe mine. Când eu dădeam la drept, ea era la seral la liceu şi asta a motivat-o. Mă bucur ca am motivat pe cineva. Avea o şcoală de croitorie, n-ar conta, însă în cap n-are nimic cusut cu aceaiaş aţă.
- Ce să zic. Mă abţin că ştii tu, doar gura o strica. Ai zis-o de la început: vorbeşte mult, tare şi prost.
- Nu pot să uit chestia aia cu Stancu. Într-o maşină la întoarcere de la Craiova, intrase în vorbă cu şoferul despre cărţi în timp ce eu picoteam. Şi deoadată a zis: "desculţ în parc" de Zaharia Stancu! Am tăcut şi am lăsat-o să se scalde în prostie. Inculta îi zicea şoferului că e la facultate. Aşa face. Când era studentă zicea că-i profesoară. Acum când este profă zice că e director. Când va fi directoare ce mai spune că este, ministra învăţământului?
- Crezi că verişoara suferă de mania grandorii?
- Cred că de mitomanie. Şi nu sufera. Se bucură de fiecare simptom, dar are vreun rost?
- Păi nu se teme că se dă de gol? Nu poţi fi directoare ruptă în cur şi cu doliu sub unghii, nu? Trebuie să fii o fiinţă ingrijită şi dacă nu cultă, măcar articulata. Trebuie ştaif.
- Aiurezi. O face automat. Este lipsită de înţelegere. Ea nu pricepe că eu niciodată nu-mi voi manifesta gelozia pe profesia şi statutul ei. Iar aşa zisa ei piosenie...
- Ştii că am o problemă cu "credincioşii" bucătăreaso?
- Da ştiu. Se laudă cu colivele făcute declarând numărul de bomboane şi gramajul pe fiecare nucă.
- Asta nu este credinţă, ci tentativă de mituire a divinităţii. Întinzi un leu unui amărât, apoi te uiţi în sus: m-ai văzut Doamne ce am făcut?! Verişoara cântăcioasă bisericoasă, habar nu avea care este păcatul lui Onan, si că de orbit dar nu din labă, au orbit ăia de umblau cu violul pe la uşa lui Lot.
- Eu nu ştiu să cânt osanale. Încerc să fiu o persoană bună, să iubesc oamenii şi aşa cred că am mai mare trecere in faţa Lui! Deşi puţin îmi pasă, vroiam atunci să te intreb de Onan. Dar se băgase ea ca de obicei. Imi aduc aminte că atunci cand ne-am certat la Braşov, tot prostia ei era de vină. M-am ridicat, mi-am luat geanta şi i-am zis "fa, între mine şi tine sunt 2 metri de cărţi"
- Faină faza. Dacă erai la pension foloseai cărţile ca să stai cu ele la subţiori la masă.
- Aşa, deci ne-am certat iar eu am plecat prin oraş de nebună şi seara ne-am regăsit în club. Acolo a venit cu ăla faţă de care mă facuse de râs. Eu n-am vorbit cu ei şi nici cu grupul lor vesel. Atunci la club am făcut cunoştinţă cu un cuplu, director si profă, amândoi de matematici. Braşoveanul cu care o ardea vară-mea m-a felicitat pe urmă. Mi-a zis că cei doi rareori băgau pe cineva în lumea, casa, viaţa lor. Deci m-au plăcut şi dimineaţa am plecat cu ei. Când m-au agăţat eram tristă, fumam ţigare de la ţigare. M-a văzut directorul şi mi-a luat ceva de băut, apoi m-a invitat la ei. Nu prea vroiam dar m-am dus mai mult ca să nu mai stau cu vară-mea. I-au sărit ochii peste coc când am anunţat-o că plec dar nu le-am zis nimic ălora. Putem să bârfesc, să croşetez romane. Dar am tăcut şi am facut bine. Am ajuns la ei şi am făcut dragoste în trei, minunat, fabulos. Am dormit, mâncat şi iar am făcut dragoste. A doua zi le-am spus că am venit cu cineva în Braşov şi nu mai vroiam să-i deranjez, că locuiau într-o garsonieră. Dacă era verişoara le împuia capul cu drame, certuri, cu studenţia. Eu sex, somn şi atat. Că doar de aia m-au luat, nu de mobilă şi bârfă. A fost o victorie! Dacă stăteam în grupul lor poate că ăia nu mă agăţau. Aşa că stând deoparte am avut parte. Şi acum îmi aduc aminte de cuplul ăla. Profesoara o unguroaică roşie în obraji şi arzoaică, iar directorul un nebun simpatic, brunet cu mustaţă. Ne-am mai vazut o dată. În zona asta mi-am făcut târziu cunostinţe. Aveam lumea mea şi prefeam să mă ard la Tg. Mureş decât pe aici. Le scriam, că nu existau telefoane. Aveam C.P. la poştă închiriată, sau post-restant. Gata povestea, ies la o ţigară păpuşel. Nu fumez în casă. Zic şi eu ca Miţa:"ah de ce dă D-nul fericire, dacă nu poţi să te bucuri de ea"?
- Bine Miţo du-te de te afuma.
- Dragul meu, viaţa-i de rahat...
- Şi noi...plini de viaţă?!
- Iecsact aşa. Ca să ajungi în vârful unui stejar ai de ales între două metode. Să te osteneşti să te caţeri, sau să te aşezi cu curul pe o ghindă şi să aştepţi. Asta mi-a venit în timp ce fumam.
- Eşti belicanie. Aidi pa, că eu plec la masa!
- Pofta mare, idem...Azi am gatit sarmale! Vrei?
- Nu, o să aştept până găteşti cireşe!

joi, 19 mai 2011

Cosmopolitul - Confesiunile unei bucătărese de mucava

-Ce faci?
-La cafea.
-Mmm...cafea? Beau si eu.
-Bună cafeaua, nu? Auzi, ia spune, n-ai o senzaţie de lehămite câteodată ? Un fel de dorinţă mai negră decât cafeaua. Vrei să fii...rău şi pe urmă regreţi. Sau vrei sa fii...invizibil.
-Ba da, să stau în umbră ca un paianjen. Mă tem că sunt toxic atunci. Ştiu senzaţia. N-am intrat prea adânc în înţelegerea fenomenului dar cred că are legătură cu instabilitatea emoţională şi cu teama de a iubi şi de a nu ţi se răspunde.
-Da, cunosc...
-Şi atunci renegi iubirea, o declari indezirabilă. Pui armura nepăsarii între tine şi ceilalţi. Numai că în afară de asta, pui mana şi pe suliţă, nu numai pe scut. Şi înarmat aşa, vrei să împungi pe cât mai mulţi.
-Mie mi-a plăcut să cunosc puţini şi buni în ciuda aparenţelor uşuratice. Să spun tuturor, mai ales acum la vârsta asta, ce-am făcut, ce fac, ce...Mă goleste!
-Hei...
-Mă, nu stiu...
-De ce ar trebui să dai socoteală?
-Unii asta vor...Să ştie, să se implice prea mult. Câte unul insită până spui tot si dupa o lună nu-ţi mai vorbeşte. Nu-i păcat, nu e mai bună lipsa?
-Ba poate că da.
-Păi vezi, tot relţia e mai buna!
-Ce este aia? Aaa, relaţia!
-Relaţia...graba.
-Mda...
-Nu...strică treaba.
-Relaţia strică treaba?
-Graba.
-Ştiu, de fapt sunt speriat
-De ce, că nu eşti greu de cap?
-De relaţie. Pentru că, cu cine am dorit eu asta, n-a vrut. Şi invers.
-Vezi "ăsta-i defectul tau, eşti frumos şi...rau". Caragiale, Amicii
-Eşti grozavă! Esti foarte cultă fară studii...
-Aşa vorbeam cu un tip din Bucureşti. De treabă, nu prea umblăreţ, citit. Îmi zicea Liz Taylor. Era îngrozit de felul în care agăţam. Şi tot timpul spunea: vezi, ăsta-i defectul tău! Iar eu: parol ţaţo, să mă-ngropi!
-Ce sa ales de el?
-Vinde presa.
-O şi citeşte?
-Da, mă iau mereu de el că-i cosmopolit, deşi termenul înseamnă cu totul altceva. Tocmai că nu-i deschis la tot şi toate. Este cuminte. A rămas acolo. Dar ne sunăm şi acum. Am stat eu cu chirie în Bucureşti. El nu lucra. Nici eu.
-Frate, şi cum trăiaţi?!
-Ne făceam autoinvitaţii la câte cineva, în timpul prânzului. Poate pică. ..
-Ah, ce drăguţ! Păi şi cât poţi face asta? Rezistaţi aşa?
-Dacă aveam două ţigari şi bani de o singură cafea eram fericiţi. Mergeam la "Cocoţate", barul din pasaj de la Universitate, ăla vechiul. Apoi ne-am revenit. El s-a angajat si eu mi-am gasit alt soţ. Deşi aveam de toate, inclusiv pulă, am pus coada pe spinare. Îmi era dor de vremurile de sărăcie
-Pot sa iau povestea asta si sa o romanţez niţel?
-Da, poţi! Poţi?
-Aş putea...adică ce mi-ai zis aici şi să-mi mai dai ceva detalii...
-Un nene în tramvai mi-a zis: să nu credeţi că sunt din ăla, dar nu mă pot abţine să nu vă spun, sunteţi de o frumuseţe stranie! Stătea jos iar eu ma ţineam de scaun. Aşa se agăţa pe atunci. Daa...ce vremuri! Îi plăcea că nu eram pripită, egocentristă. Spunea că sunt un om simplu şi valoros. De ce, nu stiu.
-Pentru el, erai.
-Cred. Suna aşa frumos, după faza cu sărăcia, când vroiam să mă întorc acasă. Mă mai şi certasem cu verişoara doarece m-a pus să plătesc singură lumina pe câteva luni în urma deşi nu stătusem. Chiar vroiam să vin acasă, când am cunoscut pe cineva. Şi am mai stat aproape un an, însă pe el l-am anunţat dupa trei luni, deoarece nu avea telefon. Rar aveau oamnii mobile şi oricum erau nişte caramizi. Aveam un fix de la o vecină. Sunam în caz de urgenţă. Şi dupa trei luni disparute în peisaj, sun. I-am dat adresa unde să vină dupa ce am vorbit cu iubitul explicându-i că e un amic bun. Şi a venit. A avut şoc. Era şi nervos şi bucuros că m-a regăsit. Nu m-a intrebat nimic, i-am spus eu totul. A devenit exact ceea ce l-am declarat, un prieten foarte bun. Venea regulat la noi. Asta se întâmpla în vara lui 2000. Apoi am venit acasă. Atunci am făcut cursul de bucatari.
-Deci calificare la bucătari-ospătari...
-Da, tu asculţi ce spun sau desenezi maşinuţe pe coperta caietului?
-Te ascult, ai lucrat în restaurant?
-Am lucrat şi în Bucureşti şi în Buzău şi în Roma
-Mmm...
-Eşti gurmand? Ţi-aş găti. Doar ţie. În general mi-e silă de bucătărie. Fac doar ceva, la care mama nu se pricepe. În rest nu fac nazuri, mănânc orice. Apropos, cred că ies. Mă duc să mănânc.
-Ok, eu am mâncat deja.
-Te pup prieten drag!
-Pa.

Masacrul ultimilor inocenti

Am citit ieri un articol pe placul meu. Fata asta scrie asa cum as vrea eu sa scriu uneori sau asa cum cred ca puteam scrie acum cativa ani. Si pentru ca mi-a luat-o inainte, va rog sa cititi postarea ei Masacrul ultimilor inocenti

miercuri, 11 mai 2011

Zu îţi clăteşte măgăriile

Radio ZU bănuiesc că ascultaţi chiar dacă nu sunteţi fanii aceloraş 20 (hai să fie 40) de melodii frecate în circuit încins şi ai glumelor rar amuzante dar constant facile ale lui Buzdugan si Morar. Nu aveţi cum să-i rataţi dacă nimeriţi într-un troleu sau autobuz cu radioul dat tare cât să auzi paraziţii de pe fundal. Cu ani în urma calitatea farselor găzduite de Radio 21 avea o anumită constanţă, spirit critic, minimă decenţă şi o umbră de cultură. Astăzi majoritatea pun baza pe componenta sexuala şi pe moralitatea cuplului. Câteva m-au uluit prin izul de vendeta sau de cruciadă.
Mă scuzati, dar in opinia mea, să urmăreşti cu farsele o bleagă pe motiv că este o infidelă bârfitoare, şi astfel să-i provoci evacuarea din casă, pierderea jobului, a amantului si alte daune, denotă răutate. Nu cred că hărţuiala a fost gratuită orice aţi spune voi.
Spuneam ca m-au uluit acele farse care au sărit calul. M-a mirat reacţia sau mai precis lipsa ei la ceilalţi ascultatori. Oare oamenii s-au adâncit atât de tare în nevoile primare încât nu-şi mai văd gunoaiele din curte? Sau este vina băieţilor ăstora că au prostit poporul cu radio Zu-ul? Imi este dor de sloganul „ascultătorii noştri sunt mai deştepţi decât ai lor”. Nu se mai poartă? Ghinion!
Ei şi iată că astăzi am ascultat o farsă, mai precis una ratată, care m-a încântat. Nu pentru eşecul ei ci pentru ceea ce a relevat.
Mi-a arătat că mai există minte, estetică şi respect pentru regulile bune; că există speranţă care vine de acolo de unde este normal să vină. Pentru că, deşi o negăm afectaţi de golul dintre generaţii, speranţa vine tot de la tineri.
Povestea farsei ar fi următoarea:
Un prost clevetitor, un Romică respins, văzând că strugurii Juliei sunt prea sus îi reclamă ca fiind acri taman la Dreptul ZUdecator Buzdu. Ăsta pune mâna pe megafon, şi cu voce de vulpoi întinde laţul către domniţă. Domnişoara este studentă în anul I de facultate şi candidează la Miss Boboc. Don BuZUguzgan de Marc-o îi cere să iasă niţel la balcon, că-i şopteşte el răspunsurile la întrebările de la concursul de mâine. Că face parte din juriu si după puncte puncte, o vrea carnal pe piedestal.
Să n-o mai lungim, fata refuză de mai multe ori oferta de ajutor contra sex cu argumente simple. Nu o interesează să ştie dinainte răspunsurile. Are un prieten, iar la miss candidează doar pentru distracţie. Până la urmă, nu ştiu cum reuşeşte Buzdugan să-i strecoare una din aşa zisele întrebări ce se vor pune la concurs. Fata râde amuzată de inepţia evidentă (Victoria Beckham regina statului Frankenstain!) şi farsa se încheie. Modul cum se încheie este însă foarte interesant. Studenta este întrebată ce crede ea despre cei care o vorbesc de rău şi îi fac farse răutacioase. Fata râde şi răspunde că nu o interesează ce spun alţii despre ea. Atât. Restul e reclamă!
Bravo domnişoară! Te felicit că rezişti ca fiinţă cugetătoare.
Chiar daca nu te cunosc, pot să speculez în bine acolo unde alţii au facut-o în rău. Ai plecat de acasă să studiezi, concurezi la miss si refuzi să te vinzi pe nimic. Ai pe cineva drag si vrei să-l păstrezi. Eşti aşa cum aş dori sa fie toate fetele de astăzi: deşteaptă, frumoasă şi cu principii. Pe deasupra pari şi veselă. După mine, tu ai câştigat acel concurs şi pe cele viitoare!

luni, 9 mai 2011

Noua salamandră


Pe drumul spart în bucăţi spălate de şuvoaie pe dedesupt şi nămolit pe deasupra, înaintam anevoios cu foamea tovaraş.
Ploua intermitent şi în afara zgomotului motorului, pe geamul deschis în dreptul şoferului se auzeau cântînd mierlele. Pădurea era proaspătă, rece şi udă. Drumul şerpuit mergând din curbă în rampă şi din groapă în dâmb ne ducea teoretic către Govora. Nici ţipenie de om pe acel drum. Singura Dacie întalnită pe margine, avea geamurile aburite de răsuflarea amorului consumat înauntru. Mergeam încet, apreciind adâncimea bălţilor, ocolind şleaurile tractoarelor cu temerea că mergem către nicăieri. Şi atunci am zărit-o. În mijlocul drumului, stătea lucind ca o bijuterie, complet nemişcată. Ştiam că este vie pentru că portocaliul petelor se evidenţia luminos pe restul pielii întunecate. Când am vazut ultima dată una, era dincolo de orice dubiu moartă, încrustată în pietrişul unui drum Piemontez. M-am bucurat de întalnire ca un copil. Am exclamat cu voce joasă:
-Opreşte, să n-o calci! O vezi?
Am inconjurat-o cu camerele foto si telefoanele ca nişte turişti japonezi vărsaţi de avion în poarta Vaticanului.
Salamandra a pozat în toate poziţiile până s-a plictisit. Sau şi-a amintit că are treabă. A pornit făra grabă către adăpostul verde. Ne-am amintit şi noi de foame şi ne-am reluat drumul.
După câteva zeci de minute am găsit staţiunea. Decrepită, sufocată în iedera perena, Govora toată mirosea a mucegai şi a baltă. Spectacol al decăderii şi vremelnicei glorii, a mai rămas din ea ruina cîte unui hotel, rătăcit între frunzele pomilor ca un templu înghiţit de junglă.
Am părăsit-o prin capătul celălalt, îndreptându-ne în zgomot de radio si chiorăit de maţe către Râmnicu Vâlcea.
La o ultima privire aruncată în urmă staţiunea părea la fel de umedă, verde si putredă. O aşezare contaminată, mâncată de cangrena nepăsării şi de lepra vegetală. Şi deodată mi-am imaginat flăcări colosale purificând totul. Poate după ce se va fi stins ultima scânteie, din cenuşa caldă v-or albi clădiri frumoase pe care un Gaudi român va încrusta în sticlă şi oţel o nouă salamandră.

joi, 5 mai 2011

Ce vină am, că ai copii?

Aţi văzut reacţia următoare în „Sex and the City”, aţi citit sau aţi trăit această faza la fel ca mine. Dar din false atitudini iubitoare sau laşitate, v-aţi prefăcut că nu vedeţi copii care sbiară aiurea, copii lăsaţi nesupravegheaţi sau insuficient controlaţi la magazin sau restaurant.
Duminică seara de 1 Mai, luam cina la un restaurant vâlcean impreuna cu trei prieteni. La o masă din capătul opus al restaurantului, un cuplu tânăr aştepta comanda, sau servea deja cina. De fapt cred că el mânca sau bea în timp ce tânăra mamică se zbenguia cu cei doi năpârstoci de patru si trei ani prin sală.
O tură, două...nouă, a fost amuzant, apoi a devenit stânjenitor, iar după aducerea supelor a devenit enervant să te temi că îţi zboară vreunul din cei trei lingura de la gura când sprintează pe lânga tine. Aşa că am privit cu reala simpatie şi susţinere pe Gogulescu interceptând madona cu pruncii:
- Nu vă supăraţi doamnă, ştiu că aveţi copii mici şi că au o energie extraordinară, dar n-aţi vrea sa-i scoteţi puţin pe terasă, să şi-o consume pe afară? Nu de alta, dar noi aici am plătit ca să mâncam. Dacă vroiam grădiniţă, mergeam direct acolo!
Mamica a clătinat aprobator din cap, precum sfecla in gura vacii şi s-a retras ca o cloşcă la masă. După o încă o evadare a ostrogoţilor pe care de data asta i-a recuperat tăticul, (sushi l-am facut din priviri!!!) zbenguiala a încetat. Si a fost bine.
Dragi părinţi, ştim că va iubiţi copii, dar cei care nu-i cară după ei şi atunci când stau pe budă, ce vină poartă? Vă rugăm să vă lasaţi progeniturile cu bunicii sau cu bona, dacă nu ştiu poezia „Gigel Gigel, stai frumos pe scaunel...”. Şi notaţi bine: pe părinti trebuie sa-i educam, nu pe odraslele lor nevinovate.
S-a demonstrat ca se poate!